(varianta1 scrisă de tatăl fetei, inamic,
care a urmărit povestea celor doi,
tot aşteptând ca să devină socru mic...)
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Maşini parcate peste tot.
De ce? N-am priceput.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
Că nici poliţia nu-nţelegea
Crezând că-s hoţ ales.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
Nu poliţai la uşă cu mandat;
Cătuşele mi-ar fi ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
Să pot bea bere, să mânc mici,
La meciuri şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
M-am îmbătat ca de la vin
Şi o ţigară mi-am aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Iar eu mâncam sarmale reci
Trezit din visul micilor măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele top-modele ce străbat
Istorii noi, istorii vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Când dragoste făceam ca doi bătrâni
Fără să cerem voie la parinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Ţi-aduc şampon, iar capul tău
Străluce în zadar.
Căci azi le sameni tuturor
La umblet şi la port
Că din cinismul epocii, nepăsător
Din doi în doi, un om e mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Ca inima de gheaţă să-mi aprinzi
Ca la cărbunii de pământ2.
1-George Culinescu observa pe larg în monumentala sa Istoria literaturii române de la început până la sfârşit: în varianta tatălui fetei, textul e mai citadin, mai cinematografic, vedem maşini parcate alandala, ca şi în realitate, ceea ce îi sporeşte realismul, cu toate că Eminescu e romantic întârziat. Primele două versuri din fiecare strofă tatăl le păstrează nemodificate din nădejdea că orice început are sorţi de izbândă; în schimb, la versurile 3 şi patru, tatăl cu greu îşi poate masca enervarea pe băiat, care bate câmpii, fără să zică nimic de însurătoare; aşa că nu mai păstrează decât terminaţiile nervoase ale celor două versuri, adică ultimul cuvânt din fiecare vers, ca să nu deterioreze rima originală a lui Mihai E. Finalul variantei tatălui din versurile 43 şi patruzecişipatru, de o adâncime filozofică ce depăşeşte originalul, tâlcuieşte în mod magistral de ce pe magistrala pe care trecea poetul, plopii au rămas fără hoţ: pentru că fata, cu farmecul ei în exces, nu numai că i-a aprins inima de gheaţă a băiatului, dar pur şi simplu i-a dat foc aşa cum în unele civilizaţii se taie mâna la hoţ, aici se dă foc la hoţ. Deci dacă la început avem trei personaje principale plopii, fata şi bietul băiat, în final unul din ele (un personaj, două personaje...că era să zic unul din ei...) dispare pe motiv că e hoţ şi astfel rămân două personaje plopii şi fata, de aceea titlul e cum e. O ultimă observaţie, putem spune că mediul poetico-filozofic al variantei tatălui fetei este ecologizat la final, adică curăţat de gunoaie, ca în anotimpul când se ard gunoaiele, ceea ce îi dă poemului un caracter optimist, cum că fata poate va găsi pe alt băiat căruia să nu-i dea foc, să aibă el în sine foc. Şi ca concluzie: tatăl fetei, mult mai puţin celebru ca Mihai E., reuşeşte în mod exemplar să ilustreze în poemul acesta teza de doctorat poetic a lui Mihăiţă E. unde ni se spune, în totală cunoştinţă de cauză: E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune,/Înşirând cuvinte goale/Ce din coadă au să sune.
2-Carbonul este un nemetal, situat în grupa a IV-a. Se notează prescurtat C şi se găseşte în trei stări alotropice: diamant, grafit şi cărbune de pământ. Prin distilarea uscată a cărbunilor de pământ în spaţii închise şi în absenţa aerului se obţin patru produse principale: gaz de generator, gudron, ape amoniacale şi reziduu solid (semicocsul şi cocsul).
De la
Ştefan, cel Mic şi nu cel Mare
ajuns parodic dintr-o întâmplare,
Cluj
