Pământul pare să fie, într-adevăr, un dar Dumnezeiesc, un mediu perfect pentru noi, oamenii, un adevărat cămin ce ne oferea tot ceea ce era necesar pentru a trăi frumos, nu doar pentru a supravieţui. Dumnezeu crease Raiul din care se spune că i-ar fi alungat pe Adam şi pe Eva după ce s-au înfruptat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Eu tind să cred că Raiul era însuşi pământul, creaţia perfectă a Lui Dumnezeu. Noi, oamenii, la fel, creaţii ale Lui Dumnezeu, am reuşit, odată cu trecerea anilor, să modificăm într-atât acest mediu-cadou de la Creator, încât a început să ne pună chiar sănătatea, viaţa în pericol. Autorii propriei noastre distrugeri, chiar noi, prin inconştienţa cu care poluăm, distrugem mediul înconjurător.În goana după profit, evoluţie, comoditate uităm ceea ce suntem, uităm de mediul pe care ar trebui să-l protejam şi ne facem nouă înşine rău. Lumea iniţială, pură, curată, sănătoasă pare să fie din ce în ce mai îndepărtată, noi, prin evoluţia noastră, evoluând din punct de vedere al ştiinţei şi tehnicii dar involuând spre o ipostază mai slabă, fragilă, mai bolnavă.
Dovadă stă speranţa de viaţă redusă, bolile rare din ce în ce mai multe, infertilitatea, cancerul ce apare la vârste din ce în ce mai fragede, la din ce în ce mai mulţi copii. Cum putem spera într-o lume sănătoasă când noi otravim totul în jurul nostru? Substanţe chimice, toxice, gunoaie revărsate în mări şi oceane, gaze în aerul pe care îl respirăm, tot felul de toxine în alimente. Noi cei de astăzi ar trebui să ne gândim mai mult la cei care vin dupa noi, la copiii noştri, la copiii copiilor noştri pe care îi ucidem cu bună ştiinţă prin atitudinea noastră de nepăsare faţă de apa pe care o bem, faţă de aerul pe care îl respirăm.
Arhiepiscopul Clujului, Bartalomeu Valeriu Anania, a scris un volum, culegere de texte religioase, „Apa cea vie a ortodoxiei”. El spune: ”apa vie este apa de adâncime, apa originară, temelia şi începutul oricărei fântâni, apa pe care noi, cei de acum, o cunoaştem sub numele de pânză freatică, stratul profund şi pur, necontaminat de infiltraţiile superficiale, a cărui limpezime nu e concurata decât de viaţa însăşi.”1 Apare, deci, aprope o sinonimie apă=viaţă, Ortodoxia însăşi fiind văzută ca „izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică”2, „apa cea vie a Evangheliei Lui Hristos, pururea înnoitoare prin Duhul Sfânt.”3
Apa este unul dintre elementele primordiale alături de pământ, foc, aer. Ea are virtuţi nebănuite, biblia însăşi spune că omul a fost făurit din lut şi apă, "că cerurile erau demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă" 4(II Petru, 3, 5). După ce a dispărut o dată înnecată în apă, Dumnezeu a creat din nou lumea, care s-a regenerat, s-a născut de sus, din nou,"De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia Lui Dumnezeu."5 (Ioan, 3, 3, 5). Apa este element al Creaţiei, se foloseşte la spălarea şi curăţirea fizică a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asimilată şi cu actul de curăţire spirituală, de spălare a păcatelor oamenilor. Botezul este un alt ritual creştin ce implică apa, apa cu virtuţi purificatoare, cea care omoară şi învie simultan: omoară omul vechi, al păcatului şi învie omul nou, curat.
Apa vie şi apa moartă apar ca elemente ajutătoare ale protagonistului în literatura artistică, în basmul românesc; ele se află într-un loc fantastic”unde se bat munţii în capete”6 şi ajută la învierea eroului: fata de împărat ”toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie”.7 Imagine ce ar putea fi interpretată ca ieşire din viaţa „naivă”, supusă păcatului şi botezul în viaţa nouă, în care eroul trebuie să fie demn a conduce o împărăţie.
Apa pare să fie secretul sănătăţii, frumuseţii, energiei noastre, peste tot suntem sfătuiţi să bem apă, să ne hidratăm organismul pe dinauntru şi pe afară. O stare de bine o obţinem astfel, multe dintre durerile de cap fiind determinate de lipsa hidratării. Bem apa, ne spălăm , ne curăţăm trupeşte şi spiritual cu apă, eliminăm toxinele odată cu eliminarea apei prin transpiraţie, prin rinichi, plămâni, intestine, piele.
Apa este un bun conducător, purtător de energii care ne ajută să păstrăm echilibrul cu mediul înconjurator. Se consideră chiar că procentul mare de apă din trupul nostru ne face pe noi, oamenii, medii propice transmiterii de energii; astfel, capacitatea nostră de a intra în rezonanţă cu mediul înconjurător ar fi foarte mare, dar am pierdut-o prin îndepărtare de spiritualitate, prin pierderea purităţii iniţiale, a curăţeniei sufleteşti şi trupeşti. Prin curăţenie tupească înţelegând, aici, un stil de viaţă sănătos, o alimentaţie sănătoasă, o hidratare corespunzătoare. Dar, oricât am încerca să ducem un stil de viaţă sănătos, poluarea apei, a aerului, a solului duce oricum la dezechilibre, la perturbări de câmpuri energetice prin impurităţile, toxinele existente în mediul în care trăim.
Din străbuni se cunoşte meşteşugul descoperirii izvoarelor, a surselor de apă, cu ajutorul băţului bifurcat, modalitate de depistare a energiei subterane. Chiar în „Istorisirea Zahariei Fântânarul”, povestirea a noua din volumul ”Hanu Ancuţei” al lui Mihail Sadoveanu, se prezintă descoperirea apei ca o ocupaţie ezoterica, are secrete ce nu pot fi dezvăluite oricui, tehnica descoperirii izvorului pare magică. Liţa Salomia, martoră a descoperirii, povesteşte de faţă cu Zaharia Fântânarul: „ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, ―ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitat la dânsa...”8 Ceilalţi, chiar şi boierii, privesc şi nu înţeleg nimic din folosirea celor „două beţisoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit”9 ce par instrumente vrăjite cu ajutorul cărora se descoperă „lacrima pământului.”10
Apa este un laitmotiv al operelor literare, simbol, cadru natural, reflectare a stărilor interioare. Astfel, şi în opera lui Mihai Eminescu apar izvorul, râul, lacul, marea, valul, unda, lacrima, acestea fiind forme ale apei ce oglindesc trăirile poetului care vede în elementul acvatic o dublă valenţă: spaţiul matern, originar, leagăn al universului dar şi element tanatic, spaţiul dinaintea morţii necesare renaşterii. “Din munți bătrâni și din păduri mărețe / Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, / Deprind pe rând oceanica lor limbă / Și sunt în codri pustnici cântărețe. / /Spărgând prin stânce albia lor strâmbă, / Se legăn line și fac valuri crețe. / În drumul lor ia firea mii de fețe ― / Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.//Dar cu adâncul apei s-adâncește/În glasul lor a sunetului scară./ Devine tristă ¬― rânduri-rânduri crește, //Pân’ ce urnindu-se în marea-amară /¬ ―Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește ―/ Al tinereței dulce glas de mult uitara.” 11
Şi la Blaga identificăm simbolismul acvatic cu o dublă semnificaţie: mitică, amintind de elementele primordiale, şi o semnificaţie metafizică, la nivel gnoseologic, „fântânile înveninate” reprezentând dorinţa şi păcatul omului de a cunoaşte. ( ”În pâlnia muntelui iezerul netulburat/ ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis./ Oglindeşte un zbor prea înalt şi ceasul/ curat, ce i-a fost odată promis.” 12)
Vasile Voiculescu identifică în mediul acvatic vieţuitoare fantastice, cu puteri miraculoase, ştime ce au puterea de a fura minţile flăcăilor, aşa cum este lostriţa din nuvela fantastică „Lostriţa”. În „Pescarul Amin”, revărsarea Dunării ne aduce aminte de haosul primordial, iar căutarea vieţuitoarei acvatice de către erou ne aminteşte de mitul totemic conform căruia omul ar fi evoluat din peşte.
Apa este element primordial, leagăn şi condiţie a vieţii, posibilitate de purificare, energie şi mediu de propagare a forţelor, promisiune a tinereţii şi sănătăţii, magie şi lume a ştimelor, sursă de inspiraţie pentru scriitorii lumii. Dar există şi o condiţie pentru ca ea sa rămână ceea ce ştim că este: să o păstrăm curată asftel încât şi noi să putem fi ceea ce ne-a fost dat să fim.
Note:
1 Bartalomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului,”Apa cea vie a ortodoxiei”, Editura Renaşterea 2005, Cluj-Napoca, p.49
2 ibidem
3 ibidem
4 ”Noul Testament cu Psalmii”,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p.288
5 idem, p.111
6 Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”, „Poveşti, amintiri, povestiri”, Editura Eminescu, Bucureşti, p.125
7 idem, p. 128
8 Mihail Sadoveanu, „Hanu Ancuţei”,”Istorisirea Zahariei Fântânarul”,Editura Albatros, Bucureşti,1985, p.164-165
9 ibidem
10 idem, p. 166
11 Mihai Eminescu, „Coborârea apelor”,”Poezii”,Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p.240
12 Lucian Blaga, „Iezerul”, „Poezii”, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992
Bibliografie:
Anania, Bartalomeu Valeriu , Arhiepiscopul Clujului,”Apa cea vie a ortodoxiei”, Editura Renaşterea 2005, Cluj-Napoca
Blaga, Lucian, „Poezii”, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992
Creangă, Ion, „Poveşti, amintiri, povestiri”, Editura Eminescu, Bucureşti
Eminescu, Mihai, „Poezii”,Editura Minerva, Bucureşti, 1977
Sadoveanu, Mihail, „Hanu Ancuţei”, Editura Albatros, Bucureşti,1985
„Noul Testament cu Psalmii”,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991
