Nu sunt în pas cu moda

Probabil că am îmbătrânit și nu mai înțeleg noile tendințe din moda adolescenților. Cu toate că nu sunt o conservatoare și am un mod destul de diversificat de a mă îmbrăca, oricât aș încerca să înțeleg moda pantalonilor cu turul lăsat…adică foooarte lăsat, nu pot să o înțeleg. Genul McHammer de după revoluție, aplicat la orice tip de pantalon.
Fete și băieți cu turul pană spre genunchi și mândrindu-se forte de acest aspect…modern.
Mergeam agale, la plimbare, având suficient timp să observ destul de bine ceea ce era pe lângă mine.
Observ un cuplu de adolescenți, se pare că îmbrăcați foarte la modă…probabil. Ea, cu o fustă din mai multe straturi suprapuse, ultimul strat fiind dantelă neagră. Avea dres și purta niște teniși. Topul era negru cu mânecile din dantelă pe piele. Pe spate purta un rucsac.
El nu era foarte spectaculos, cu excepția pantalonilor bej cu turul ce ajungea pană sub genunchi, fără exagerare. Nu știu cum sunt croiți acești pantaloni dar impresia era că în două-trei secunde va rămâne în chiloți.
Vreo două babe se opriseră, pur și simplu, în urma lor (indignate), întrebându-se dacă să-l atenționeze sau nu că ii cad pantalonii. Adevărul era că nu erau singurele priviri rămase în suspans .
Și pentru că tot am vorbit despre haine, mi-am amintit de o donșoară rotunjoară, cu ceva kilograme peste media admisă de estetica bunului simț, care purta mândră pe tricou următorul mesaj: "Born to be sexy!" Hai, lasă-mă! Probabil pentru o minoritate (extrem de minoritară :) ) de bărbați cu preferințe bizare.
Deci, îmi lipsesc din garderobă: pantaloni cu turul lăsat și tricou cu "Born to be sexy!"

Maria

sau, mai bine

Grădina botanică

În această perioadă a anului este excelent să ieşi la plimbare. Unde sunt parcuri cu ceva vegetaţie este şi mai bine. În Galaţi există un loc pe care l-aş recomanda cu o foarte mare căldură: Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii. Grădina este foarte frumoasă, trandafirii sunt, în această perioadă, în toată splendoarea lor.
În plus, este expoflora, expoziţie de reptile, planetarium, acvariile, expoziţii de fluturi, sera, animale împăiate, reproducerea interiorului unei peşteri etc.

Sinceritate ?

Astăzi, pe blogul meu, găsesc un citat interesant la "Quatation of the day": "It is dangerous to be sincere unless you are also stupid."(George Bernard Show, 1856-1950)
Întotdeauna am avut o problemă legată de adevăr, minciună, sinceritate, prefăcătorie. Cât e eleganţă, cât e sinceritate şi cât e aparenţă/falsitate în comportamentul social. Legat de sinceritate este un citat ce mă provoacă de fiecare dată, cel pe care l-am şi ales ca moto al blogului :"Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante, cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere." ( Lao Tze) De ce l-am ales ca moto? poate pentru că aici, pe blog, (dar nu numai) mă folosesc(la fel ca toti ceilalţi) de cuvinte care sunt când mai elegante, când mai sincere...când şi elegante şi sincere...
Ce spune Bernard Show? Că dacă eşti inconştient, ca să nu spun prost, nu ai decât să fii tot timpul sincer...pe socoteala, pe pielea ta.
Asta ce înseamnă? Că dacă ţii la tine, la relaţiile tale cu ceilalţi, la tot ceea ce reprezintă binele pentru tine dar şi pentru ceilalţi, ar fi mai bine să fii reţinut şi să te gândeşti de două ori atunci când vrei să dai drumul unei sincerităţi.
Păi, da! Poate că e chiar aşa! Aşa cum spune şi Lao Tze, sinceritatea nu e întotdeauna comodă, elegantă. Ea poate face rău celorlalţi dar şi ţie implicit.
Atunci ce facem? Suntem eleganţi şi prefăcuţi ...că doar trăim în societate...ce contează că echilibrul este precar şi că mulţumirea este doar o iluzie? Ne jucăm aşa de bine rolurile!
Într-o discuţie recentă, cineva îmi spunea că noi, oamenii, ne pregătim să trecem într-o dimensiune evoluată a existenţei noastre, în care ne vom citi gândurile şi sentimentele fără să le mai exprimăm. Acest aspect ar duce la echilibru, la înţelegere ...la eliminarea diferenţei dintre eleganţă şi sinceritate aş completa eu, ca să fiu în concordanţă cu observaţiile exprimate anterior.
Apoi vin eu, pesimista, şi mă intreb? oare? nu cumva faptul că ştii tot ce le trece prin cap celorlalti ar duce la şi mai multe probleme? Cine ştie???

Dialogul omului cu Dumnezeu ―„rugăciuni literare”

Tuturor ne este cunoscut termenul „rugăciune”, toţi, măcar o dată in viaţă, ne-am îndreptat gândul, sufletul şi speranţa spre Dumnezeu. Prin rugăciune se stabileste relaţia între om/creat şi Dumnezeu/Creator, aparent monolog, dacă rămânem prinşi în concretul conceptualizărilor. Totuşi, el fiind de fapt un dialog deoarece acela care se roagă se afla într-o relaţie intimă cu Dumnezeu, vorbeşte cu El comunicându-I-se. Din moment ce acela care se roagă încearcă să-şi ridice „vocea”/mesajul spre Dumnezeu, înseamnă că păstrează legătura cu divinitatea, se ridică deasupra condiţiei sale profane, căutând calea spre spiritualitate, sacralitate. Statutul de „creat” al fiinţei umane ne aşază într-o poziţie net inferioară Creatorului, astfel încât, rugăciunea ne favorizează, prin dialog, înălţarea sufletului către Dumnezeu.
„Rugăciunea este izvorul fiinţei noastre şi forma cea mai intimă a vieţii noastre”(P. Evdochimov, „Rugăciunea în Biserica de Răsărit”), stabilind astfel legatura cu ceea ce ne-a creat şi întorcerea cu sinceritate şi credinţă spre noi înşine, astfel şi spre Divinitate.
Relaţia omului cu Dumnezeu a fost ilustrată în lirica religioasă care a existat în literatura română încă prin textele populare(colinde) şi apoi începând cu opera primului poet cult, Dosoftei. De fapt, Dosoftei nu a făcut decât să modifice psalmii biblici, intervenind creator din necesităţi artistice, de prozodie. Cu toate acestea, el se identifică cu psalmistul biblic, cel care îşi închină rugile Lui Dumnezeu: „Pleacă-ţi auzul spre mine/ Şi să-mi hii, Doamne , spre bine,/ Şi la ce zâ te-oi striga-Te/ Să-mi auzi de greutate.”(„Psalmul 102”, Dosoftei) Omul îşi conştientizează efemeritatea şi poate găsi sensul existenţei sale doar în credinţa totală în Dumnezeu şi astfel în posibilitatea atingerii sacralităţii.
Prin darul de a re-crea lumea prin puterea cuvântului, scriitorii împrumută din atributele Creatorului, cititorii asistând la o noi geneze, dupa legi proprii fiecărui scriitor, fiecarui nou creator. Însă noii creatori nu rivalizează cu Marele Creator ci se supun în rugăciune în momentele de smerenie sau chiar în acelea de răzvrătire.
Mihai Eminescu, deşi nu a scris o lirică propriu-zis religioasă, a dat naştere poeziei „Rugăciunea unui dac” în care, sub masca unui dac aflat în faţa morţii, se roagă la Cel care „este moartea morţii şi învierea vieţii”, „Parintelui”: „Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”pentru că „...Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.” Rugăciunea poetului către Fecioara Maria poate fi identificată în versurile poeziei ”Răsai asupra mea”: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.”
Contemporan cu Eminescu, Macedonski s-a adresat şi el Dumnezeirii prin cei unsprezece „Psalmi moderni” în care spune că „suntem toţi ţărână”(Psalmul II, „Ţărână”), îşi cere iertare pentru faptul că este „ca orice om”(Psalmul III, „Iertare”) şi se mai îndoieşte câteodată de puterile Lui. Totuşi poetul se supune cu pioşenie având deplină încredere în puterea divină: ”Doamne, toate sunt prin tine:/ Şi averea şi puterea, / Fericirea, mângâierea:/ Ce ne trebuie ştii bine./(...)Eşti puterea înţeleaptă/ Şi justiţia cea dreaptă;/ Fă oricând ce vrei din mine.”(Psalmul X, „Doamne, toate...”)
Este deosebită arta poetică/ruga lui Octavian Goga, „Rugăciunea” nefiind neapărat a unui simplu credincios, a unui suflet chinuit de îndoieli sau doritor de sprijin personal, cât a unui purtator de cuvânt pentru durerile unui neam întreg. Invocarea este altruistă, Lui Dumnezeu i se cere doar puterea de a striga”durerea altor inimi”. Lucian Blaga, poet filosof, l-a numit pe Dumnezeu „Marele Anonim”, „mută, neclintită identitate” care nu cere „nici măcar rugăciunea” deşi omul, conştient de propria condiţie dramatică, limitată, strigă: ”Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”(Psalm”) sau „Unde eşti Elohim?”(„Ioan se sfâşie în pustie”)
Rugi calme, împăcate adresează şi „poetul nostru creştin prin excelenţă”, Nichifor Crainic (D. Stăniloaie), la fel ca şi tradiţionalistul Ion Pillat, ambii autohtonizând elementele sacre. Vasile Voiculescu apelează la mesagerii divinităţii, îngerii („Poeme cu îngeri”) pe care îi coboară pe pământ, făcând astfel posibilă legătura cu un Dumnezeu la care conştientizează că nu are cum să ajungă pe cale directă. Rugile cele mai sfâşietoare, cele mai contradictorii rămân cele ale lui Tudor Arghezi, cel care a făcut totul pentru a-l determina pe Dumnezeu să apară, a mers pănă la provocare, o provocare pretext: ”Rămân cu Tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor”. Marea tristeţe a psalmistului arghezian rămânând aceea că Dumnezeu nu-i răspunde, rămâne ascuns, iar vocea credinciosului strigă în deşert: ”Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”(„Psalm”)
Oameni simpli sau poeţi de seamă, toţi ne exprimăm, rostit sau nu, în rugăciune; ne îndreptăm vocea, sufletul către noi înşine şi către Dumnezeu manifestându-ne astfel spiritualitatea, pentru că „întreaga viaţă spirituală e cuprinsă în rugăciune, ţâşneşte şi se prăvăleşte din rugăciune şi e purtată de ea.”(N. Arseniev, „Biserica Răsăriteană”)