Un călugăr era deosebit de irascibil; se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga des lui Dumnezeu ca să îl scape de această metreahnă a supărării, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe câte unul dintre fraţi. La un moment dat, pierzându-şi răbdarea, a îndrăznit să-L ia la rost pe Dumnezeu, întrebându-L cu asprime: Doamne, oare nu te-am rugat eu în fiecare zi să mă scapi de supărare? De ce mă laşi atunci să mă cert cu fraţii atât de des?
Dumnezeu i-a răspuns fără supărare: Cum vrei tu să exersezi refuzul de a te supăra fără ocazii prielnice? Nu mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea, îţi trimit mereu pe cineva prin preajmă, ca să ai ocazie să nu te superi pe el, chiar dacă îţi dă motive. Tu ai putea oare să înveţi să înoţi într-un bazin lipsit de apă? Tot aşa este şi cu răspunsul meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a ruşinat de atitudinea lui prostească, s-a luminat pe dată şi, de atunci, îşi spune mereu în sinea sa: Ma supăr doar când vreau eu. Şi, astfel, a scăpat călugarul de supărare, înţelegând că aceasta nu este o reacţie fiziologică inevitabilă, ca strănutul, ci este un act de voinţă.
(de la Ştefan, Cluj - Mulţumesc!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu