Trăim vremuri tulburi, vremuri în care ierarhiile, valorile par a nu mai avea sens sau cel puţin par că nu mai contează. Societatea în care trăim dă exemple de oameni realizaţi material, oameni de “succes” care nu au prea avut tangenţe cu cartea, care nu au prea frecventat biblioteci dar care se constituie în modele pentru adolescenţii de astăzi. Astfel, tinerii imită false modele de la care preiau atitudini, convingeri, considerând depăşite îndemnurile profesorilor de a se dezvolta prin lectură, ba chiar dispreţuind cartea, considerând-o timp pierdut.
La această reacţie a tinerilor contribuie şi programa şcolară prea încărcată, ei fiind obligaţi să înveţe la multe materii, multe informaţii. Obligativitatea lecturilor, listele de autori canonici le determină aceeaşi reacţie de respingere. Astăzi există o atitudine aproape generală de respingere a lecturii, în întreaga ţară şi chiar la nivel internaţional. La nivel şcolar, cel puţin, profesorul trebuie să ducă „lupte” crâncene pentru a convinge elevii în direcţia lecturii, lupte ce par să semene cu acelea ale lui Don Quijote - cu morile de vânt.
Eroul lui Cervantes citea cu pasiune şiruri nesfârşite de cărţi, experienţele lui devenind „mai degrabă aventuri ale spiritului revoltat, nemulţumit, pentru care Cărţile (ele înseşi aventuri ale jocului ficţiunii) sunt nu doar mirajul salvator sau alternativa evaziunii din real. Cărţile sunt pentru eroul lui Cervantes o experienţă totală.”1 Astăzi ne îndreptăm spre o civilizaţie a văzului, spre „amplificarea unei civilizaţii a imaginii, obsedantă, agresivă, intolerantă.”2 Secole de-a randul, scriitori de marcă s-au străduit să cizeleze cuvântul, să-l facă să comunice o bogaţie de gânduri şi sentimente, astăzi totul se reduce la semne, la simboluri, la imagini. Poate elevilor li se pare puţin prea banală, neatractivă abordarea lecturii unei cărţi de hartie, poate va rămâne valoroasa numai pentru „romantici”. Spun asta gândind din perspectiva noii generaţii născute în faţa monitorului, care foloseşte cu dexteritate mouse-ul de la doi ani, înainte chiar de a fi renunţat la biberon. De aceea ar trebui să ne folosim mai mult de ceea ce stârneşte interesul noii generaţii: calculatorul, mijloacele electronice. Lectura cărţilor în format electronic (ebooks) este mai interesantă, se mulează mai bine pe preocupările adolescenţilor. Într-o societate de consum, comercială, aşa cum sunt atraşi de haine, de aspectul fizic, de modă, de ambalaj, elevii manifestă interes mai ales faţă de forma de prezentare a ceea ce ar trebui să lectureze. Astfel, ei arată un mai mare interes pentru copertă decât pentru tema sau subiectul unei cărţi. O copertă veche, care nu arată prea bine determină în mintea elevilor următorul mecanism de gândire: învechit→ demodat → prost.
Mulţi dintre noi, oamenii maturi de azi, încă mai aveam nostalgia lecturilor din miez de noapte, la lumina lumânărilor, atunci când se oprea alimentarea cu energie electrică, în perioada comunistă. Atunci, plăcerea de a citi era una dintre puţinele plăceri acceptate, chiar şi aceasta fiind îngrădită de cenzura impusă de comunişti. Program de televiziune nu era,reviste într-un număr atât de mare şi într-o tematică atât de variată ca astăzi, nu erau, internetul cu tot ceea reprezintă el ca bogaţie de informaţie corectă sau incorectă, nu era. Astfel că lectura repezenta, pe lângă modalitatea de a intra în contact cu arta, şi modalitate de destindere, de divertisment, de umplere a timpului liber. Astăzi, destinderea prin intermediul lecturii unei cărţi pare a fi în coada unei liste foarte lungi de posibilităţi. Înainte exista cultul cărţii, oamenii se lăudau cu carţile citite, cumpărate, adunate în bibliotecă, făceau schimb de cărţi, împrumutau; elevii încă mai citeau pe sub bancă fiind captivaţi de acţiunea romanului început acasă. Astăzi este la modă minimalismul şi din punct de vedere al aspectului pe care ar trebui să-l aibă o bibliotecă dintr-o locuinţă oarecare: o pondere mai mare o au dvd-urile, cd-urile şi revistele care ilustrează viaţa mondenă a „vedetelor”; cărţile au fost băgate în saci, urcate în pod, coborâte în başcă sau băgate în debara. Trăim în epoca fast-food-ului şi a semipreparatelor, aceiaşi termeni putem să-i adaptăm şi să-i folosim în contextul cărţilor: decât să citească o carte, elevii preferă rezumatele, recenziile, comentariile gata făcute de alţii (texte care abundă pe internet), pentru a „economisi” timpul pe care l-ar „pierde” citind. Dar aşa cum este mai sănătos să mănânci natural, consider că este mai sănătos să citeşti şi să-ţi poţi forma o opinie şi de unul singur. Semipreparatele pentru minte pot duce la atrofierea unor simturi şi a unor mecanisme de gândire.
Într-un dialog cu o elevă foarte bună de la o clasă de filologie, aceasta mi-a marturisit că aproape niciodată nu reuşeşte să termine de citit romanele lectură obligatorie pentru şcoală. Le începe, cu bune intenţii dar din datorie, fără plăcerea de a citi; lectura merge greu şi astfel trec orele destinate studiului respectivei opere care neterminată fiind, aşa şi rămâne. Cu toate acestea citeşte literatură contemporană, manifestă interes pentru arta dramatică, ea însăşi a scris o piesă pe care au jucat-o colegii săi. Deci, este mai interesată, ca lectură, de ceea ce este actual, de scriitorii şi operele „la modă”, de ceea ce are legatură cu ea, cu modul ei de a fi şi de a gândi, cu ceea ce poate face ea, efectiv.
Nicolae Balotă afirma că ” un om al cărţii nu se poate împiedica să nu savureze cartea nu numai ca pe un instrument care ii permite accesul într-o lume a cuvântului, a ideilor, a ficţiunilor, a simţirii mijlocite, ci şi nemijlocit, in sine.”3 Deci, dacă cineva încă mai citeşte înseamnă că lectura îl conduce spre autocunoaştere; dar de ce oamenii sunt aşa de greu de convins să se întoarcă spre lectură? Pot fi de vină şi imperativele teoretice pe care le presupune studiul unui text în context şcolar, acceptarea ca valabile doar a unor interpretări ale textelor. Totuşi „interpretarea cere nu doar o lectură completă şi multe relecturi ale operei, ci şi încercarea de a răspunde într-o manieră nouă, originală, cel puţin la câteva dintre întrebările importante puse de text, întrebări pe care simplii cititori sau re-cititori işi pot permite să le lase fără răspuns, nediminuându-şi plăcerea obţinută prin parcurgerea textului.”4 Altfel spus, pentru a interpreta un text este nevoie, pe lângă plăcerea şi înţelegerea textului, şi de cunoaşterea altor interpretări sau a cotradicţiilor dintre ele.
Acum lupta se duce pentru întoarcerea spre lectură, spre „lectura lineară”, cum o numea Matei Călinescu în lucrarea sa „A citi, a reciti”, abia apoi putând vorbi despre interpretări. Atunci când începe o carte, orice lector are nişte aşteptări de la textul literar:1.”să aibă sens sau să fie coerent”; 2.”să transmită, fie şi indirect, un mesaj de un fel sau altul, sau cel puţin să-l stimuleze pe cititor să reflecteze la unele teme serioase”; 3.”să aibă chiar de la început o anumită transparenţă şi să devină tot mai transparent pe măsură ce este citit”; 4.”să ofere mijloace interne pentru depaşirea dificultăţilor şi problemelor cu care se confruntă cititorul”; 5. să fie lecturat „ cu o viteză mai mult sau mai puţin constantă”.5 Astfel, cititorul grăbit, superficial, va găsi diverse motive pentru a nu duce lectura până la capăt: că textul nu are sens, că nu il stimulează, că nu este transparent, că e greu de citit, că necesită prea mult timp.
O altă problemă ar fi teoretizarea excesivă a receptării textelor literare. Exerciţiile aplicate pe operele de studiat la clasă par a supune creaţia literară unor procese de eviscerare în care se pierde toată plăcerea lecturii. De multe ori, elevul nici nu mai este invitat să-si exprime păreri, nu mai are posibilitatea de a exprima ceea ce a gândit sau a simţit atunci când a citit. De prea multe ori sunt impuse comentarii, stereotipii în analiză şi în modul de abordare, de fiecare dată elevul având impresia că tot ceea ce ar simţi şi gândi el referitor la opera literară ar fi greşit. Astfel se ucide plăcerea de a citi, printre cei care contribuie la acest rezultat numărându-se şi autorii de manuale dar şi profesorii. Nu trebuie să se considere o acuzaţie această ultimă idee exprimată deoarece m-aş acuza şi pe mine. Vreau doar să pledez pentru întoarcerea la lectura de dragul lecturii, teoria să fie lăsată pe seama specialiştilor, pe seama filologilor. Trebuie să se meargă pe ideea de personalizare a lecturii, să nu impunem modele de interpretare chiar cu riscul de a rămane la nivelul de lectură inocentă. „Din punct de vedere practic, cea mai simpla definiţie a lecturii bune (literare) pare să fie şi cea mai hedonistă. Lectura bună este aceea care produce maximum de plăcere – un maximum de plăcere, am putea sublinia, din aceea căutată de cititorul individual.”6
Mulţi profesori consideră, mai ales la nivel liceal, că nu trebuie să piardă timpul cu lectura la clasă. E posibil să aibă surprize cand vor vedea cât de greu le vine unora dintre elevi să citească. Problema lipsei interesului pentru lectură am identificat-o peste tot, fie liceu, fie şcoală de arte şi meserii. Pot aminti două dintre situaţiile în care am reuşit să am siguranţa că tot colectivul clasei a lecturat opera literară de studiat. Astfel, în vederea studiului nuvelei lui I.L. Caragiale, „În vreme de război” , am mers cu întreaga clasă la biblioteca şcolii; după ce elevii au împrumutat volume, s-a citit integral nuvela de către întregul colectiv, elevii lecturând pe rând, cu voce tare. Un al doilea caz pe care l-aş putea exemplifica ar fi lectura pe roluri a întregii piese „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, la o clasă din cadrul şcolii de arte şi meserii, având convingerea că dacă lectura ar fi fost temă pentru acasă(în mod firesc, de altfel), din întreaga clasă, ar fi citit în întregime comedia cel mult trei elevi, iar alţi trei ar fi frunzărit cartea (convingere determinată nu de pesimism ci de modul realist în care am privit lucrurile).
Orice carte are viaţă, necesită apropiere sufletească, cunoaştere. „A crede în fascinanta lume a Ficţiunii, a spori lumile gândirii prin mirajul povestirii (nuvelei) reprezintă una dintre cele mai strălucite manifestări ale spiritului, manifestare valabilă pentru toate treptele devenirii umanităţii. Este cred, sensul Cărţii şi raţiunea de a fi a lecturii.”7 Este foarte important să se retrezească interesul pentru lectură, rămânând de văzut dacă aceasta se va transforma şi în pasiune. „Viciul” lecturii, dependenţa de cuvântul scris , de cufundare în lumea ideilor prin intermediul cărţii să nu mai rămână doar apanajul unora , al celor asemenea lui „don Quijote”.
Note:
1Ion Vlad,”În labirintul lecturii”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.10
2idem, p.11
3Nicolae Balotă, “Arta lecturii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p.9
5Matei Călinescu, “A citi , a reciti”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p.45-46
6idem, p.127
7Ion Vlad,”În labirintul lecturii”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p11
Bibliografie:
Balotă, Nicolae, “Arta lecturii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978
Călinescu, Matei ,“A citi, a reciti”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Ion Vlad,”În labirintul lecturii”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
La această reacţie a tinerilor contribuie şi programa şcolară prea încărcată, ei fiind obligaţi să înveţe la multe materii, multe informaţii. Obligativitatea lecturilor, listele de autori canonici le determină aceeaşi reacţie de respingere. Astăzi există o atitudine aproape generală de respingere a lecturii, în întreaga ţară şi chiar la nivel internaţional. La nivel şcolar, cel puţin, profesorul trebuie să ducă „lupte” crâncene pentru a convinge elevii în direcţia lecturii, lupte ce par să semene cu acelea ale lui Don Quijote - cu morile de vânt.
Eroul lui Cervantes citea cu pasiune şiruri nesfârşite de cărţi, experienţele lui devenind „mai degrabă aventuri ale spiritului revoltat, nemulţumit, pentru care Cărţile (ele înseşi aventuri ale jocului ficţiunii) sunt nu doar mirajul salvator sau alternativa evaziunii din real. Cărţile sunt pentru eroul lui Cervantes o experienţă totală.”1 Astăzi ne îndreptăm spre o civilizaţie a văzului, spre „amplificarea unei civilizaţii a imaginii, obsedantă, agresivă, intolerantă.”2 Secole de-a randul, scriitori de marcă s-au străduit să cizeleze cuvântul, să-l facă să comunice o bogaţie de gânduri şi sentimente, astăzi totul se reduce la semne, la simboluri, la imagini. Poate elevilor li se pare puţin prea banală, neatractivă abordarea lecturii unei cărţi de hartie, poate va rămâne valoroasa numai pentru „romantici”. Spun asta gândind din perspectiva noii generaţii născute în faţa monitorului, care foloseşte cu dexteritate mouse-ul de la doi ani, înainte chiar de a fi renunţat la biberon. De aceea ar trebui să ne folosim mai mult de ceea ce stârneşte interesul noii generaţii: calculatorul, mijloacele electronice. Lectura cărţilor în format electronic (ebooks) este mai interesantă, se mulează mai bine pe preocupările adolescenţilor. Într-o societate de consum, comercială, aşa cum sunt atraşi de haine, de aspectul fizic, de modă, de ambalaj, elevii manifestă interes mai ales faţă de forma de prezentare a ceea ce ar trebui să lectureze. Astfel, ei arată un mai mare interes pentru copertă decât pentru tema sau subiectul unei cărţi. O copertă veche, care nu arată prea bine determină în mintea elevilor următorul mecanism de gândire: învechit→ demodat → prost.
Mulţi dintre noi, oamenii maturi de azi, încă mai aveam nostalgia lecturilor din miez de noapte, la lumina lumânărilor, atunci când se oprea alimentarea cu energie electrică, în perioada comunistă. Atunci, plăcerea de a citi era una dintre puţinele plăceri acceptate, chiar şi aceasta fiind îngrădită de cenzura impusă de comunişti. Program de televiziune nu era,reviste într-un număr atât de mare şi într-o tematică atât de variată ca astăzi, nu erau, internetul cu tot ceea reprezintă el ca bogaţie de informaţie corectă sau incorectă, nu era. Astfel că lectura repezenta, pe lângă modalitatea de a intra în contact cu arta, şi modalitate de destindere, de divertisment, de umplere a timpului liber. Astăzi, destinderea prin intermediul lecturii unei cărţi pare a fi în coada unei liste foarte lungi de posibilităţi. Înainte exista cultul cărţii, oamenii se lăudau cu carţile citite, cumpărate, adunate în bibliotecă, făceau schimb de cărţi, împrumutau; elevii încă mai citeau pe sub bancă fiind captivaţi de acţiunea romanului început acasă. Astăzi este la modă minimalismul şi din punct de vedere al aspectului pe care ar trebui să-l aibă o bibliotecă dintr-o locuinţă oarecare: o pondere mai mare o au dvd-urile, cd-urile şi revistele care ilustrează viaţa mondenă a „vedetelor”; cărţile au fost băgate în saci, urcate în pod, coborâte în başcă sau băgate în debara. Trăim în epoca fast-food-ului şi a semipreparatelor, aceiaşi termeni putem să-i adaptăm şi să-i folosim în contextul cărţilor: decât să citească o carte, elevii preferă rezumatele, recenziile, comentariile gata făcute de alţii (texte care abundă pe internet), pentru a „economisi” timpul pe care l-ar „pierde” citind. Dar aşa cum este mai sănătos să mănânci natural, consider că este mai sănătos să citeşti şi să-ţi poţi forma o opinie şi de unul singur. Semipreparatele pentru minte pot duce la atrofierea unor simturi şi a unor mecanisme de gândire.
Într-un dialog cu o elevă foarte bună de la o clasă de filologie, aceasta mi-a marturisit că aproape niciodată nu reuşeşte să termine de citit romanele lectură obligatorie pentru şcoală. Le începe, cu bune intenţii dar din datorie, fără plăcerea de a citi; lectura merge greu şi astfel trec orele destinate studiului respectivei opere care neterminată fiind, aşa şi rămâne. Cu toate acestea citeşte literatură contemporană, manifestă interes pentru arta dramatică, ea însăşi a scris o piesă pe care au jucat-o colegii săi. Deci, este mai interesată, ca lectură, de ceea ce este actual, de scriitorii şi operele „la modă”, de ceea ce are legatură cu ea, cu modul ei de a fi şi de a gândi, cu ceea ce poate face ea, efectiv.
Nicolae Balotă afirma că ” un om al cărţii nu se poate împiedica să nu savureze cartea nu numai ca pe un instrument care ii permite accesul într-o lume a cuvântului, a ideilor, a ficţiunilor, a simţirii mijlocite, ci şi nemijlocit, in sine.”3 Deci, dacă cineva încă mai citeşte înseamnă că lectura îl conduce spre autocunoaştere; dar de ce oamenii sunt aşa de greu de convins să se întoarcă spre lectură? Pot fi de vină şi imperativele teoretice pe care le presupune studiul unui text în context şcolar, acceptarea ca valabile doar a unor interpretări ale textelor. Totuşi „interpretarea cere nu doar o lectură completă şi multe relecturi ale operei, ci şi încercarea de a răspunde într-o manieră nouă, originală, cel puţin la câteva dintre întrebările importante puse de text, întrebări pe care simplii cititori sau re-cititori işi pot permite să le lase fără răspuns, nediminuându-şi plăcerea obţinută prin parcurgerea textului.”4 Altfel spus, pentru a interpreta un text este nevoie, pe lângă plăcerea şi înţelegerea textului, şi de cunoaşterea altor interpretări sau a cotradicţiilor dintre ele.
Acum lupta se duce pentru întoarcerea spre lectură, spre „lectura lineară”, cum o numea Matei Călinescu în lucrarea sa „A citi, a reciti”, abia apoi putând vorbi despre interpretări. Atunci când începe o carte, orice lector are nişte aşteptări de la textul literar:1.”să aibă sens sau să fie coerent”; 2.”să transmită, fie şi indirect, un mesaj de un fel sau altul, sau cel puţin să-l stimuleze pe cititor să reflecteze la unele teme serioase”; 3.”să aibă chiar de la început o anumită transparenţă şi să devină tot mai transparent pe măsură ce este citit”; 4.”să ofere mijloace interne pentru depaşirea dificultăţilor şi problemelor cu care se confruntă cititorul”; 5. să fie lecturat „ cu o viteză mai mult sau mai puţin constantă”.5 Astfel, cititorul grăbit, superficial, va găsi diverse motive pentru a nu duce lectura până la capăt: că textul nu are sens, că nu il stimulează, că nu este transparent, că e greu de citit, că necesită prea mult timp.
O altă problemă ar fi teoretizarea excesivă a receptării textelor literare. Exerciţiile aplicate pe operele de studiat la clasă par a supune creaţia literară unor procese de eviscerare în care se pierde toată plăcerea lecturii. De multe ori, elevul nici nu mai este invitat să-si exprime păreri, nu mai are posibilitatea de a exprima ceea ce a gândit sau a simţit atunci când a citit. De prea multe ori sunt impuse comentarii, stereotipii în analiză şi în modul de abordare, de fiecare dată elevul având impresia că tot ceea ce ar simţi şi gândi el referitor la opera literară ar fi greşit. Astfel se ucide plăcerea de a citi, printre cei care contribuie la acest rezultat numărându-se şi autorii de manuale dar şi profesorii. Nu trebuie să se considere o acuzaţie această ultimă idee exprimată deoarece m-aş acuza şi pe mine. Vreau doar să pledez pentru întoarcerea la lectura de dragul lecturii, teoria să fie lăsată pe seama specialiştilor, pe seama filologilor. Trebuie să se meargă pe ideea de personalizare a lecturii, să nu impunem modele de interpretare chiar cu riscul de a rămane la nivelul de lectură inocentă. „Din punct de vedere practic, cea mai simpla definiţie a lecturii bune (literare) pare să fie şi cea mai hedonistă. Lectura bună este aceea care produce maximum de plăcere – un maximum de plăcere, am putea sublinia, din aceea căutată de cititorul individual.”6
Mulţi profesori consideră, mai ales la nivel liceal, că nu trebuie să piardă timpul cu lectura la clasă. E posibil să aibă surprize cand vor vedea cât de greu le vine unora dintre elevi să citească. Problema lipsei interesului pentru lectură am identificat-o peste tot, fie liceu, fie şcoală de arte şi meserii. Pot aminti două dintre situaţiile în care am reuşit să am siguranţa că tot colectivul clasei a lecturat opera literară de studiat. Astfel, în vederea studiului nuvelei lui I.L. Caragiale, „În vreme de război” , am mers cu întreaga clasă la biblioteca şcolii; după ce elevii au împrumutat volume, s-a citit integral nuvela de către întregul colectiv, elevii lecturând pe rând, cu voce tare. Un al doilea caz pe care l-aş putea exemplifica ar fi lectura pe roluri a întregii piese „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, la o clasă din cadrul şcolii de arte şi meserii, având convingerea că dacă lectura ar fi fost temă pentru acasă(în mod firesc, de altfel), din întreaga clasă, ar fi citit în întregime comedia cel mult trei elevi, iar alţi trei ar fi frunzărit cartea (convingere determinată nu de pesimism ci de modul realist în care am privit lucrurile).
Orice carte are viaţă, necesită apropiere sufletească, cunoaştere. „A crede în fascinanta lume a Ficţiunii, a spori lumile gândirii prin mirajul povestirii (nuvelei) reprezintă una dintre cele mai strălucite manifestări ale spiritului, manifestare valabilă pentru toate treptele devenirii umanităţii. Este cred, sensul Cărţii şi raţiunea de a fi a lecturii.”7 Este foarte important să se retrezească interesul pentru lectură, rămânând de văzut dacă aceasta se va transforma şi în pasiune. „Viciul” lecturii, dependenţa de cuvântul scris , de cufundare în lumea ideilor prin intermediul cărţii să nu mai rămână doar apanajul unora , al celor asemenea lui „don Quijote”.
Note:
1Ion Vlad,”În labirintul lecturii”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.10
2idem, p.11
3Nicolae Balotă, “Arta lecturii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p.9
5Matei Călinescu, “A citi , a reciti”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p.45-46
6idem, p.127
7Ion Vlad,”În labirintul lecturii”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p11
Bibliografie:
Balotă, Nicolae, “Arta lecturii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978
Călinescu, Matei ,“A citi, a reciti”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Ion Vlad,”În labirintul lecturii”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Felicitări!
RăspundețiȘtergereIată ce teme grave se pot dezbate pe un blog!
JUST TRUTH