FOAMEA ŞI SETEA

Lupta cu marasmul şi cu moartea

Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Corespunzând vieţii umane, legea schimbării e o entelehie1 spirituală, o nevoie şi o sete de lume pe care o ascundem în noi. În noi există setea de viaţă, iar gustul vieţii îl căpătăm numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării. Setea de schimbare e o lege universală pentru toţi oamenii, în acelaşi timp însă, există în viaţă şi bucuria privilegiată a originalităţii, posibilitatea realizării unicului şi irepetabilului, care-l vădeşte pe omul creator. Dacă în lumea fizică legea schimbării pare a avea dimensiuni metafizice, în viaţa umană originalitatea este calitate metafizică. Nu înseamnă numai schimbarea câtorva ca¬racteristici şi elemente exterioare, ci senzaţia trăită profund a unicului. Ceea ce numim viaţă pare a fi o sinteză a trăirii unor experienţe biologice şi spirituale ale unicităţii. Avem cu atât mai mult conştiinţa vieţii şi a existenţei, cu cât experienţele noastre resping şi leapădă mai mult giul¬giul aceleiaşi frumuseţi, îmbrăcând întotdeauna o calitate deosebită a originalităţii. De aceea, cu cât setea de viaţă, nevoia unei existenţe intense, e mai mare în noi, cu atât şi dorinţa nepotolită de nou ne cere mereu din ce în ce mai mult. Intensitatea şi autenticitatea vieţii se măsoară prin originalitate şi schimbare. Duşmanul de moarte al vieţii este repetarea pasivă, rutina, neputinţa care adesea îl împiedică pe om să realizeze noul în viaţă. Sunt duşmanii de moarte ai vieţii, dar poate un duşman e şi soarta omului, o soartă a morţii, a celei de a doua morţi, care, în ordinea timpului, vine prima; ea e duşmanul cel mai cumplit, cel mai de temt, care ne urmăreşte şi ne pândeşte cursul vieţii.

Aşa cum repetarea este inevitabilă în viaţă. Viaţa, ca realitate biologică şi ca prezenţă în timp nu se repetă, se repetă însă ca gustare zilnică în trăire; şi lucrul acesta e important pentru setea sufletului. Setea are multe grade şi calităţi. Toţi oamenii caută noul, setea de nou e un fenomen general. Nu e valabil, însă, şi pentru originalitate. Cei mai mulţi oameni se tem de original şi de irepetabil. E un lucru care-i înspăimântă. De aceea şi cred în asemănarea lucrurilor şi sunt liniştiţi atunci când ei înşişi seamănă cu altceva. Astfel moartea găseşte în viaţă multe porţi deschise.

Cu toate acestea, când repetarea serveşte nemijlocit un scop al creaţiei şi păstrează nealterat caracterul de originalitate, atunci se păstrează şi senzaţia de viaţă. Un meşter repetă întotdeauna aceleaşi mişcări, atunci cînd învârte roata şi când frământă în mâini, deasupra ei, o bucată mai mare sau mai mică de lut. Totuşi, din fiecare crâmpei de lut izbucneşte de fiecare dată, într-o nouă formă, deosebită, rodul alegerii libere şi al preferinţei meşterului. Repetarea zilnică a acestei munci nu alterează caracterul de nou, e întotdeauna un crâmpei de viaţă.

Dimpotrivă, muncitorul care prelucrează industrial argila, îi dă neîncetat formă, cu aceleaşi mişcări, pe acelaşi tipar şi mereu aceleaşi cantităţi, pentru a scoate, de fiecare dată, aceeaşi figură standardizată, lipsită de variante, lipsită de schimbare şi de originalitate. Această repetare ascunde în ea sămânţa morţii. Sau, mai bine, e ea însăşi o moarte. O moarte cu o mie de variante în viaţa cotidiană. O moarte care colindă pe drumurile obişnuite, care atârnă în fraze tipice, care se târăşte pe aceleaşi chipuri în fiecare zi, care întunecă obiectele aceluiaşi neschimbat mediu zilnic. O moarte căreia oamenii n-au avut curajul să-i spună ciumă, holeră, tifos, cangrenă, şi i-au spus rutină.

Când viaţa încetează să mai fie viaţă şi devine rutină, repetarea inertă devine regulată, capătă un ritm periodic, închide în laţul ei sufocant cea mai mare parte a timpului. Atunci e sigur că puterile spirituale ale omului au pierdut lupta, au suferit un eşec lamentabil, fără speranţă. N-au putut, în această repetare, să-şi păstreze elementul creaţiei. Dacă acest lucru era de nerealizat, dacă rutina ar fi fost o soartă inevitabilă şi nu o decădere tragică, atunci ar mai fi rămas o ultimă bătălie, exerciţiul de răbdare. Răbdarea, când nu este o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă sfântă şi plină de speranţă, poartă în ea o viitoare rodnicie. De aceea sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă, încât sã ¬şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta lor stăruinţă.

Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieţii. Este o mărturie a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să fie creator. Totuşi, natura însăşi sau educaţia deseori lipsesc omul (într-un grad însemnat) de posibilitatea originalităţii. De câte ori viaţa, cu circumstanţele pe care le creează sau cu evenimentele imprevizibile şi surprizele sale, nu dă impresia că foloseşte oamenii doar ca simple instrumente numai pentru realizarea celor mai ciudate planuri ale ei? Ne lipseşte forţa de a ne opune. Pentru a căuta în viaţă noul, pentru a simţi setea de originalitate şi de necontenită creaţie, trebuie să ai în tine o rezistenţă copleşitoare şi o bogăţie inepuizabilă. Viaţa vine să te încerce cu dezamăgirile ei şi să-ţi arate că e zadarnică încercarea de a scăpa din legăturile rutinei. Bătălia cu cotidianul, cu obişnuitul, cu ceea ce e prestabilit şi regulat, cu repetarea, e marea dramă a oamenilor care sunt însetaţi de viaţă, care sunt însetaţi de înnoire, de schimbare, de originalitate. O luptă neînchipuit de dură cu marasmul, cu moartea.

Poate nu există o altă formă de viaţă care să-ţi dea atât de intens gustul cenuşiu al morţii aşa cum ţi-l dă rutina şi repetarea inertă. O moarte înceată, cu paşi stinşi care te strânge zi de zi în îngheţul înfiorător a marasmlui.

Şi totuşi, bătălia cu moartea pe care o reprezintă marasmul şi rutina este aceea care ne dă demnitatea de oameni. Este confirmarea vieţii. Pentru că, la o ultimă analiză, nu e vorba decât de încercarea de a te menţine liber, liber înlăuntrul tău şi independent. Realizarea originalităţii e dovada libertăţii interioare. Omul cu adevărat liber este omul. Setea de nou este setea de viaţă, fiindcă este o sete de libertate.

Schema

Cine e un om adevărat? Cred că acela care merge mereu. Care n-a obosit în călătoria sa fără nici o oprire, în căutarea sa fără sfârşit. Omul adevărat este şi rămâne aşa, numai cât timp cercetează neîncetat, cât timp caută fără să se oprească.

Schema, fixarea, încremenirea, adică orice formă de viaţă devenită permanentă, este moartea omului adevărat, în lumea noastră schema pândeşte fiecare perioadă a vieţii. Viaţa oamenilor se mişcă, cel mai mult, în schemele pe care le impune nevoia de garanţie şi de siguranţă. Această nevoie face ca schemele să devină atotputernice. Viaţa devine încremenită în tipare fixe, în forme consacrate. De aceea foarte puţini sunt cei care supravieţuiesc ca oameni adevăraţi sub despotismul tiranic al schemelor. Fiecare refuz de a te supune stăpânirii universale a schemelor este şi o revoluţie. Cuvântul sună frumos şi entuziasmant, dar e foarte greu să fii tot timpul un revoluţionar. De ce e greu? Fiindcă trebuie să ridici singur povara răspunderii drumului tău. Marea facilitate pe care o oferă schemele e tocmai aceasta: îţi dau posibilitatea de a te lepăda de răspundere. Mergi pe urmele înaintaş¬lor iar răspunderea drumului tău e globală, s-a repartizat celor mulţi.

Omul adevărat nu se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt faţă de cotidian. Un protest interior, esenţial. Nici o schemă nu-l poate revendica ca fiind al ei. Chiar dacă trece prin multe, chiar dacă e obligat să arate disciplină şi supunere faţa de multe, totuşi nu se împacă cu nici una şi nici una nu-l opreşte. Călătoria şi căutarea sa nesfârşită îl duc în afară şi dincolo de spaţiul limitat al unei scheme. Aceasta e cea mai profundă şi esenţială deosebire a omului de orice altă creatură de pe pământ. Omul e o vieţuitoare căutătoare. Cea mai mare pagubă făcută creaţiei lui Dumnezeu a fost faptul că omul a fost denaturat, că viaţa lui a rămas încremenită în tipare permanente, că s-a împotmolit în schemele pe care el însuşi le-a consacrat. Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut nici¬dată drumul căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii care e libertatea.

Această îngrozitoare pierdere, denaturarea omului în forma sa atât de universală, îl costă pe omul adevărat, în evoluţia sa, multă stăruinţă şi durere. Căutarea, care depăşeşte schemele şi care e o călătorie fără oprire prin viaţă, se împlineşte cu povara a două mari cruci. Una este îndoiala lăuntrică iar cea de-a doua e duşmănia oamenilor.

Oare ai mers corect? Nimeni nu-ţi poate confirma acest lucru. Nu există nici un precedent ca al tău, asemănător sau paralel. Nu poţi impune unui caz anume propria ta experienţă. Refuzi tot ce e instituitface fără o durere adâncă, decât dacă eşti imprudent sau snob. Totuşi nu eşti aşa, pentru că nu eşti un negativist, eşti un călător. Refuzi ceea ce ţi s-a transmis, nu pentru că respingi, ci pentru a câştiga viaţa care nu încape în scheme. Pentru a mai salva de la înţepenirea mortală tot ceea ce ai moştenit prin tradiţie, adică viaţă.

Dar instituţiile şi tradiţia sunt autoritatea care ar trebui să împartă cu tine răspunderea pe care o ai. Atunci când le refuzi, te lipseşti de confirmarea drumului tău care te-ar fi scutit de atâta osteneală. Din momentul în care ne vom decide să trăim o viaţă mai personală, viaţa unei căutări personale, vom avea de ridicat greaua povară a unei răspunderi absolut personale, de care nimeni nu ne despovărează şi pe care nimeni nu ne-o uşurează, împărţind-o cu noi.

Mai sunt însă şi oamenii care privesc întotdeauna cu neîncredere şi cu duşmănie orice transcendere a tiparelor. Oamenii care nu au îndrăzneala de a călători în afara schemelor. De aceea nici nu vor să recunoască celuilalt îndrăzneala care le lipseşte. Aceia care se închid în scheme din laşitate şi lipsă de îndrăzneală, sunt cei care devin susţinătorii fanatici ai tradiţiei, apărătorii celor transmise de ea, implacabili şi duri faţă de oricine refuză tot ce e instituit. Alţii, iarăşi, caută să te oprească a fi original, pentru a te păzi de pericolul pe care-l ascunde. Ei cred mult în pericolul pe care-l ascunde originalitatea şi au dreptate s-o creadă. Transcenderea schemelor ascunde, fără nici o îndoială, un mare pericol. Dar asta e soarta împovărătoare a omului adevărat. El plăteşte autenticitatea gustând în fiecare zi posibilul dezastru. Viaţa lui atârnă, cumpănind, neîncetat la marginea prăpastiei.

Dacă oamenii ar fi întâmpinat viaţa mai sincer, chiar şi în scheme, ar fi datorat respect şi recunoştinţă celor puţini care îndrăznesc şi care nesocotesc schemele. Aceşti „ireverenţioşi" sunt aceia care creează viaţa2. Viaţa împotmolită în scheme este deja o prevestire a morţii. Viaţa o menţine numai realizarea lucrurilor originale. Cei care îndrăznesc câţiva paşi în afara a tot ce e consacrat, descoperă lumi noi în care viaţa e adevărată, descoperă izvoarele unei vieţi ascunse şi necunoscute. Pe urmele paşilor lor vin după aceea să-i urmeze cei mulţi. Cei care ieri cereau „pe tavă" capetele revoluţionarilor, culeg astăzi roadele celor descoperite de aceştia la izvoarele cele noi ale vieţii. Desigur, vor preface din nou într-o schemă ceea ce pentru cei dintâi era ceva original, dar vor veni alţi revoluţionari să deschidă drumul mai departe, viaţa să meargă înainte cu alţi paşi mai departe.

Oamenii adevăraţi sunt prezenţa vieţii, aşa cum schema e prezenţa morţii. Aluatului schemelor moarte ale acestei lumi îi dă viaţă fermentul viu al oamenilor care nu sunt robi.

1.Termen folosit de Aristotel, însemnând scopul lăuntric care ar sta la baza dezvoltării materiei

și ar determina în mod finalist întregul proces al dezvoltării ei.

2 „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6)

(Fragmente din volumul:CHRISTOS YANNARAS – FOAMEA ŞI SETEA, Editura ANASTASIA, Bucureşti, 2000,
Trad. Zenaida Luca)

Note de subsol: Şt. S.

(de la Ştefan, Cluj - Mulţumesc!)