...ganduri

Oare ce este mai bine? Sa fii sincer indiferent de circumstante si de consecinte sau sa cauti diverse subterfugii prin care sa ascunzi adevarul in speranta ca oricum e mai bine asa?
Eu am crezut intotdeauna ca adevarul este foarte important. Evident ca ma voi acuza imediat de o imensa naivitate. Ce sa fac? Asta sunt! Un copil mare care inca mai crede in unele valori promovate de basmele copilariei. Imi place sa cred despre mine ca vad dincolo de aparente, ca simt, dincolo de orice cuvinte, omul pe care il am in fata. Nu intotdeauna ceea ce vad ca fiind, in mod evident, minciuna, ceva negativ sau urat imi provoaca reactie de respingere. In mintea mea cea naiva caut mereu explicatii, ma gandesc la faptul ca poate nu inteleg eu destul de bine o problema, ca poate nu merit eu suficiente explicatii, ca poate trag eu concluzii pripite sau analizez prea mult problema...
Nu, de fapt eu mereu gasesc circumstante atenuante pentru ceilalti dar aproape niciodata pentru mine. Imi este mai usor sa ma acuz pe mine si sa ma simt vinovata pana-mi trece decat sa acuz , sa caracterizez sau sa folosesc anumite calificative pentru ceilalti.
Da, diplomatia asta nu-i intotdeauna foarte buna.
Uneori sunt atat de sincera incat imi vine sa-mi trag palme imediat ce spun un mare adevar. Unele ganduri sau trairi nu-mi dau pace, clocotesc de nu pot avea pace pana ce nu spun ceea ce gandesc. Stiu ca gresesc dar ziceam ca uneori sunt ingrozitor de sincera, chiar daca este spre raul meu si chiar daca cei cu care vorbesc nu sunt in aceeasi masura de sinceri.
Ce inseamna a avea incredere in cineva? Sa poti spune tot ceea ce gandesti, simti, sa te arati cum esti cu adevarat, sa-ti arati laturile puternice in aceeasi masura cu slabiciunile, fara sa-ti fie teama ca vei fi ranit, sa stii in adancul sufletului ca nu ai nevoie de dovezi marete dar ca cel caruia i-ai acordat increderea nu te va dezamagi.
Poate vorbesc aiurea doar din cauza haosului meu interior...