Depinde cum privești lucrurile...

Cobor din maxi-taxi, merg spre casă. Eu întovărășită de gândurile mele într-o continuă schimbare. Nu mă pot abține să nu observ grupul de pierde-vară(toamnă, iarnă, primăvară)care sprijină un gard în fața unui bloc. Dacă au zilnic bani de țigări și de bere înseamnă totuși că au ceva preocupări profitabile, pe lângă sprijinitul blocului și al gardului. Ce mă bag eu? ce-mi pasă...Avantajul lor că au și timp de pierdut, nu ca stresata de mine.
Mă dor puțin picioarele din cauza tocurilor și mă enervează fusta care se rotește în jurul corpului de trebuie să fiu atentă ca din când în când să o mai îndrept astfel încât să nu mă trezesc cu șlițul(din spate) în față. Așa "preocupată" cum sunt, reușesc să observ că unii copaci au înfrunzit de-a binelea și că pomii își scutură florile. Vorba Mariei:"Mami, parcă a nins!" Da, parca a nins...Doamne, s-a sfârșit iarna aceea interminabilă și geroasă de-a ținut până-n martie...în sfârșit, văd iarbă, văd flori, soarele este cât de cât mai înțelegător și mai gonește norii de pe cer.
Pe un petec de iarbă dintr-un spațiu dintre blocuri stă o pisică. În poziția aceea clasică în care sunt reprezentate pisicile de obicei, șezând. Stă și se uită în iarbă. Mai ridică puțin capul și privește în zare, apoi iar se uită atent spre pământ. Mă uit și eu acolo unde mi se pare că se uită ea. Rămân surprinsă. Am impresia că pisica mea albă cu pete negre admiră o floare de păpădie. De parcă nici ei nu-i vine să creadă că nu mai e zăpadă și că pe proaspăta iarbă a apărut floricica aceasta așa de galbenă de-i fură privirea.
Visătoare și artistă pisică!
Eu merg în continuare și mă apropii din ce în ce de pisica ce mă intrigă așa de mult. Văd din ce în ce mai clar că se uită spre iarba în care este acea păpădie! Extraordinară pisică!
Merg și ajung în dreptul pisicii. Exact în dreptul privirii ei de artistă văd o mică groapă. Hmmm, pisica aceasta cu pete negre nu-i decât un animăluț cu instinct de vânător. Aștepta în dreptul unui tunel săpat de vreun șoarece ori poate chiar șobolan...Păpădia cea galbenă era doar martorul pasiv al urmăririi, în niciun caz obiectul admirației obișnuitului patruped.
Mi-am adus aminte de acele teste în care apar imagini care pot fi interpretate în mai multe feluri în funcție de personalitatea, temperamentul privitorului. Și mă gândesc la imaginea pe care o văzusem eu: în realitate era doar o pragmatică pisică ce-și urmărea prada în timp ce eu îmi imaginam o pisică de o sensibilitate cel puțin ciudată...
Ce spune asta despre mine? :) cred că eu sunt...cel puțin ciudată.
Cine știe câți dintre noi vedem ceea ce credem că vedem.
Câți dintre noi nu interpretăm sau credem ca fiind adevăruri, realități surprinse sau prezentate parțial, realitatea în întregul ei sau într-un ansamblu anume fiind cu totul alta...Fragmentele de realitate surprinse și acestea, numai dintr-un anumit unghi, pot fi atât de înșelătoare, la fel ca și oamenii care ți se prezintă doar în anumite circumstanțe și-ți arată doar o ipostază a lor. Restul imaginii îl umpli cu ceea ce crezi, cu ceea ce-ți imaginezi. Imaginea de ansamblu astfel creată nefiind întotdeauna aceeași cu realitatea. Completăm imaginea și în funcție de calitățile, defectele, fricile, bucuriile, așteptările noastre.
Astfel, după imaginea de ansamblu pe care mi-o imaginasem eu în legătură cu pisica, aș interpreta că sunt o visătoare, cu capul în nori sau după păpădii, nu tocmai pragmatică...