Doar ganduri...

E tarziu, destul de tarziu...mintea mea nu vrea sa doarma. Gandesc la ceea ce cred unii, la ceea ce cred altii si la ceea ce gandesc eu.
Lumea e asa cum e. Fiecare se gandeste in primul rand la sine si apoi la ceilalti. Toti ne vrem importanti si toti vedem lumea prin prisma a ceea ce ni se intampla. Cat de importanta e replica celui care ne-a jignit, cat ne-a framantat, cat ne gandim la ea si o intoarcem pe toate fetele...si sunt doar cuvinte aruncate cu sau fara intentie.
Cum ne influenteaza o vorba buna, cum ne motiveaza un indemn, zambetul determinat de o lauda pe care o credem din buna-vointa...
Oamenii...noi. Suntem niste ciudatei organici care au creier si sentimente. Om fi asemenea Lui Dumnezeu ...indoielile or fi tot ale Lui?
Imi place sa privesc oamenii in ochi. Nu din lipsa de politete ci pentru a-i cunoaste mai bine. Oamenii sunt oameni...suntem muritori dar ne simtim atat de importanti...Pentru cei 50-60 de ani traiti pe acest pamant ne facem atatea probleme, ne raportam la atatea reguli si conventii sociale. Ne irosim in pretexte, in prejudecati care nu cred ca-si au rostul.
Sunt asa de multi oameni care nu recunosc ceea ce simt si ceea ce gandesc. De prea multe ori se pune accent pe aparenta, pe ceea ce cred altii sau pe ceea ce vrem sa creada altii. Societatea ne-a transformat in niste animalute bine dresate. Normele sunt cele dupa care trebuie sa ne ghidam. Cel care are curaj sa actioneze dupa cum il duce mintea sau sufletul este un ciudat, este tinta privirilor, discutiilor, este motivul de evadare din propriile probleme.
Toti vrem sa fim buni, sa traim bine, sa adunam, sa epatam...sa aratam prin diverse mijloace ca existam si ca suntem importanti. De fapt, fiecare se vede cel mai important raportandu-se la ceilalti. Fiecare ii vede pe ceilalti ca sateliti ai vietii lor , constient sau nu. Dar viata trece atat de repede, inspaimantator de repede. Cele mai importante sunt momentele de multumire, fie in compania celorlalti , fie in singuratate, depinde de firea fiecaruia.
Da, suntem niste animalute supuse instinctelor. Fie ca e instinctul de supravietuire, foamea, setea, frigul, sexul, toate ne apartin , ne caracterizeza dar vrem sa facem pe educatii, pe evoluatii si pozam in animale bine-crescute. Eu vad instinctele ca manifestari ale intregii noastre fiinte. Ca necesitati ale fiintei noastre pentru o buna functionare, sa spun asa. Asta nu inseamna ca trebuie sa te supui instinctelor, dar ca acestea trag un semnal de alarma atunci cand ceva este in neregula cu fiinta ta.
Biserica e un bun educator din acest punct de vedere: ne face niste apatici ce respecta reguli si sunt multumiti cu propria conditie(chiar daca sinele tipa altceva, vrem binele nostru pentru eternitate, asa ca respectam reguli).
Vreau sa cred in Dumnezeu! Dar aici poate fi vorba de disperarea omului care vrea sa mai aiba o speranta, care vrea sa creada ca, totusi, este ceva mai presus de viata aceasta nebuna in care traim.
Amestec de bucurie si tristete, ce merita cu adevarat trait din viata aceasta? Ce merita? Fericiti acei ce nu-si pun intrebari pentru ca-si iau viata ca pe un dat al sortii si nu-si asuma responsabilitati, au mereu pe ce da vina: pe soarta.