Datorita unui anumit context, mă gândeam la relații, la cum ajung unii să se căsătorească. Adevărul este că mă tot întrebam cum au ajuns doi oameni pe care-i văzusem, împreună, pentru că mie, cel puțin, nu-mi prea păreau compatibili. Oricum, de multe ori mi-am spus să nu mai analizez și să nu mai interpretez(nici măcar în mintea mea, atunci când tac)unele lucruri.
Ziceam că imaginea celor doi și ceea ce-mi imaginam eu despre ei m-a trimis cu gândul la o întâmplare al căror erou e un fost vechi amic.
Acest amic era foarte, foarte timid. Ajunsese la o vârstă, dacă-mi amintesc eu bine, peste douăzeci de ani, și nu avusese nicio prietenă, în sensul de iubită. Făcea parte dintr-un grup de cunoștințe cu care mă mai întâlneam sau mergeam din când în când la petreceri. Îl știam destul de bine. Știam chiar foarte bine și de simpatia lui pentru mine...dar dacă era asa de înalt, peste 1.90...aveam și eu limitele mele, chiar dacă oricum tot de cam aceleași înălțimi am avut parte :). Realizând, în timp, amicul meu cum stă treaba cu mine, că eu amică rămân și că bunăvoința mea e simplă amiciție, se hotărăște să-și încerce norocul prin alte părți.
Aflu de la o cunoștință comună că văzuse o fată care-i plăcuse, într-o anumită scara de bloc și că realizase cam unde locuiește ea...Cunoștința comuna cunoștea blocul respectiv și persoanele din scara, deci și pe acea fată. Se hotărăsc ei să-i comunice fetei că cineva o simpatizează și că vrea să se întâlnească cu ea într-un anumit loc. Mesagerul duce mesajul și amicul meu se prezintă regulamentar la întâlnire. La întâlnire, ce să vezi? Stupoare, vorba cuiva. Fata nu era chiar cea așteptată...chiar deloc. Doar că locuia în același bloc, în aceeași scară, la același etaj, pe aceeași parte a scării cu fata pe care o văzuse...confuzie explicabilă, pentru mesager. Spuneam că băiatul despre care vorbeam era foarte timid iar fata cu care se întâlnise dintr-o confuzie nu era timida deloc. A luat ea inițiativa convinsă că ea era cea admirata și că băiatul se fâstâcise din cauza ei. Uite asa a trecut prima întâlnire fără ca el să-i spună de confuzie. Ea apoi l-a întrebat când se vor vedea iar...el, promite o dată.
Și s-au întâlnit asa pana s-a obișnuit cu ea și a uitat de cealaltă pe care o admirase, de fapt. Da, s-au și căsătorit. Ea nu știe nici în ziua de azi de confuzie.
Adevărul este că de câte ori văd pe vreunul dintre ei(foarte rar) nu pot să nu zâmbesc pentru că-mi amintesc de întâmplarea aceasta care dovedește cât de imprevizibilă este viata și faptul că nu întotdeauna ceea ce-ți dorești poate fi și cel mai bine pentru tine...sau, cine știe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu