August Rush

După …ca să nu mai stau să număr exact, am să spun: după destul de mult timp am reușit să urmăresc și eu un film cap-coadă. Nu pentru că auzisem mare lucru despre film sau pentru că aveam prea mult timp liber, doar pentru că am considerat că ar fi timpul să mai “evadez“ puțin, să fug în lumea filmelor…nu pentru că ar prezenta o realitate mai bună decât a noastră, dar …este alta.
Când am început sa vizionez “August Rush” nu știam decât atât, ca recomandare,”Este despre un băiețel.” În niciun caz nu urmăream muzica :) („following the music”- laitmotivul filmului).
Povestea pe care am urmărit-o este simplă, impresionantă dar cu nuanțe de basm. Da , până la urmă cam asta și este: un basm pentru oameni mari("an urban tale"). Într-o lume pragmatică și care pare să o fi luat razna( eu cel puțin am din ce în ce mai mult convingerea că lumea a luat-o razna ) apar aceste scurte evadări într-o lume ireală, de basm, în care și cele mai crunte întâmplări ale soartei se îndreaptă până la urmă.
Acțiunea este urmărită în paralel, trecut/prezent; trecutul a doi tineri muzicieni valoroși care se îndrăgostesc la prima vedere dincolo de puterea altora de a înțelege; după prima întâlnire, prima noapte petrecută împreuna, nu se mai întâlnesc dar se gândesc constant unul la celălat fiind uniți dincolo de logica simplei realități de muzica pe care o iubeau și o simțeau cu tot sufletul; prezentul este al fiului lor înzestrat un harul muzicii părinților săi, despre a cărui existentă cei doi nu au cunoștință. Tânăra însărcinată fusese implicata într-un accident în urma căruia, tatăl „binevoitor” îi declarase că fiul îi murise (falsificându-i semnătura în actele prin care renunța la copil).
Copilul, Evan, este un ciudat pentru ceilalți. El percepe lumea prin muzica, „vede” muzică peste tot, se călăuzește în hotărârile sale după muzică. Astfel , trece din centrul de plasament în care locuia direct în stradă, printre copiii cerșetori , scoțând bani cântând în piațete. Acum primește pseudonimul „August Rush”. Ajunge la o academie de muzică, Juilliard, unde uimește pe toată lumea cu geniul sau muzical, la numai unsprezece ani. Compune o rapsodie ce urmează să fie interpretată în Washington Square, scopul său fiind acela de a fi auzit de cât mai multă lume…printre care și de părinții săi (“cei care i-au dat muzica” așa cum ii numește el). El avea convingerea că părinții îi trăiesc și că îl caută, ceea ce se și petrecea. Fiorul muzicii care îi conduce pe cei doi părinți și pe micul Evan pare o exagerare, totuși explicabilă prin simpla, banala atracție pe care o simțim toți pentru cei pe care ii iubim.
Finalul este impresionant, chiar dacă ești ditamai omul matur și nu mai crezi în basme, e posibil să lăcrimezi…puțin.