“Craii de Curtea-Veche” -" labirintul interpretărilor fără sfârșit"

“Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale este o lectură grea, chiar imposibilă pentru unii. De ce aș recomanda cuiva să citească “Craii de Curtea-Veche”? În primul rând pentru valoarea operei în sine, apreciată de unii, contestată de alții, apoi măcar pentru faptul ca Mateiu este fiul marelui său tată, în ciuda atitudinii sale refractare față de familie.

Pentru oricare cititor, măcar pentru orice absolvent de gimnaziu, școală profesională sau liceu, numele Caragiale ar trebui să trezească măcar vreo câteva amintiri dacă nu adevărate cunoștințe de literatură română. Pornind de aici facem legătura cu cel ce a fost numit cel mai mare dramaturg al literaturii române, I.L.Caragiale. Mateiu este primul fiu al lui I. L. Caragiale, fiu dintr-o legătură nelegitimă cu Maria Constantinescu. Deși a avut intenția de a legaliza relația pentru a legitima copilul, intenția nu s-a dus la îndeplinire, astfel încât, în ciuda primirii călduroase în sânul noii familii a scriitorului (împreună cu Alexandrina Burelly), Mateiu va suferi mereu de complexul bastardului. Pe lângă acest complex , a fost și o viata întreagă în umbra numelui și creației tatălui său, dezvoltând și complexul tatălui.

În ciuda valorii tatălui, Mateiu îl disprețuiește, asemuindu-l chiar, prin aluzii, cu personajul sau, Gore Pirgu, “ o lichea fără seamăn și fără pereche”: “A, să fi voit el cu darul de a zeflemisi grosolan și ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal înalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de mardeiași, de codoși și de șmecheri, de teleleici, de târfe și de țațe, a năravurilor și a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap ar fi ajuns să fie maestrul și ar fi arvunit statui și funerarii naționale. Ce mai schițe i-ar fi tras, maica ta Doamne; de la el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri.”

Mateiu Caragiale a avut întotdeauna fani dar și cititori care nu au putut gusta și înțelege stilul matein care se îndepărtează cu mult de proza realistă interbelică. Chiar Ion Barbu, rafinatul poet-matematician, își declara admirația pentru opera mateină, atât în versuri cât și în intenția de a realiza un club “Mateiu Caragiale”. Matei Călinescu, un pasionat al relecturării și descifrării simbolisticii “Crailor”, considera că pentru a înțelege un astfel de text este necesară descifrarea tuturor elementelor intratextuale, intertextuale și extratextuale.(“A citi.A reciti. Către o poetică a (re)lecturii”, 2003, Editura Polirom) Matei Călinescu își propune să descifreze secretele auctoriale personale ascunse în textura narațiunilor lui Mateiu Caragiale(“Craii”, “Remember”, “Sub pecetea tainei”) , corelând datele oferite de ficțiune cu cele ale biografiei scriitorului: ”…Nu e posibil ca unele elemente de calendar intim să se fi ascuns în ficțiune, deliberat sau doar pe jumătate deliberat?”

Rezultatul unui efort considerabil, romanul “Craii de Curtea-Veche” conceput timp de 19 ani (1910-1929) are un mare succes chiar de la apariția lui, autorul însuși fiind foarte mulțumit de propria-i realizare: “Oricare ar fi satisfacțiile pe care această lucrare mi le va da mai departe, există una singură, pe care o și am, și pe care o voi prețui întotdeauna, înaintea oricărei alteia: aceea a dificultății învinse. Am auzit și citit că o operă încetează a mai plăcea autorului ei. La mine e dimpotrivă.”(Mateiu Caragiale, “Jurnal.1927-1935’, traducere de Taşcu Gheorghiu, în “Mateiu I. Caragiale. Dosar al existenței”, Muzeul Literaturii Române, București, 1979, pp.15-16)

În acțiunea romanului sunt implicați “Craii”, și aceștia motiv de discuții literare. Unii consideră că ar fi vorba de trei crai: Paşadia, Pantazi, Povestitorul, sau în loc de Povestitor, Pirgu; alții de patru: Paşadia, Pantazi, Povestitorul și Pirgu. Cea care ii numește “Crai” este Pena Corcodușa, o bătrână nebună din cauza unei poveşti tragice de dragoste din tinerete, apelativul fiind folosit în sens ironic și nu ca titlu de noblețe. Romanul este încadrat de Crohmălniceanu în proza artistă “alcătuită dintr-o împletire ciudată de proiecții tulburi, evocări nostalgice ale aristocraticului veac optsprezece, evaziuni în lumea imaginației, pasiuni pentru artificios și poze distinse, cu observații ascuțit realiste, înverșunări critice rare și inegale plasticități expresive, e, paradoxal, foarte nouă și anticipează o formulă originală de narațiune criptică, aluzivă, care va fi practicată mult mai târziu.”(Ov.S. Crohmălniceanu, “Literatura română între cele două războaie mondiale”,vol.I, Editura pentru literatură, 1967, p.263-264)

Subiectul operei este destul de greu de prezentat deoarece intervin tot atâtea fire narative câte personaje principale identificam. În primul rând, putem vorbi despre povestitor, în umbra căruia îl putem bănui pe autorul însuși, un tânăr cu vagi intenții literare, atras magnetic de compania celorlalți Crai. Este povestea lui Pașadia, un bărbat de viță nobilă, ajuns la bătrânețe și ducând o viață dublă: aceea de la masa de lucru unde scrie o istorie secretă a țării și viața de noapte dusă în desfrâu, “stricciune”. Al treilea Crai este Pantazi, despre care se spune că s-ar trage din pirați mediteraneeni, deprins a colinda prin lume. Gore Pirgu este cel ce pare a fi ghidul Crailor în lumea desfrâului, a bețiilor, dezmățării, este cel care-i duce la Arnoteni, unde o cunosc pe Ilinca, fiica cea mică a lui Maiorică, de care se îndrăgostesc Pașadia și Pantazi. Și mai este viața lui Pirgu, cel care în ciuda josniciei sale sau poate datorită ei, va ajunge ”de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre și despărțit cu filodorma…prefect, deputat, senator, ministru…”, în timp ce , după moartea Ilincăi, Pașadia moare în brațele Rashelicăi Nahmansohn iar Pantazi pleacă în misterioasa lui călătorie definitivă.

Omul Mateiu Caragiale, trăind în lumea sa cu embleme aristocratice, cu morga de genealogie nobilă în ciuda descendenței sale evidente, se prea poate să fi fost un ciudat însingurat, orgolios și complexat. Opera sa însă, poate la fel de ciudată, îmbină tradiția și modernul, liricul și epicul, frumosul și uratul, grotescul și sublimul, comicul și tragicul, realitatea și ficțiunea, fascinând generații de cititori. “Tehnica autorului este de a lăsa glosabile în permanență lucrurile. Avem doar iluzia că narațiunea ne-a adus în mână, prin desfășurarea ei, un fir al misterului. În loc să ne scoată la lumină, dimpotrivă, acesta ne trage mai afund în labirintul interpretărilor fără sfârșit.”(Ov. S. Crohmalniceanu, ibidem, p. 567)