6 iul. 2010
Faleza Dunării, la Galați
Cam asta se vede de pe faleza superioară din Galați! Apă până în digul de peste Dunăre, aproape că a acoperit copacii de pe ambele maluri. În curând sculpturile de pe faleză se vor transforma în opere de artă subacvatice.
Coborând de pe faleza superioară spre faleza inferioară, locul obișnuit de promenadă, ai impresia că dai direct într-un canal în care stau pescarii. Cred că mai mult se enervează decât să prindă pește pentru ca-și agață firele în copacii și boscheții acoperiți cu apă.
Locul de plimbare, de jogging este acoperit cu apă, în întregime. Maria se uită mirată și tot întreabă: Pe aici ne plimbam? De ce e apă? De ce e inundat? De ce a plouat? ...exasperant...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.
RăspundețiȘtergereSfântul Siluan Athonitul
Profu de religie
Peisajul mi se pare dezolant! Stiu si eu faleza din Galati, nu prea bine, dar suficient cit sa nu-mi vina zilele astea idei s-o vizitez!
RăspundețiȘtergereDin Ziarul LUMINA:
RăspundețiȘtergere-Starea de urât-
(Sorin LAVRIC)
Aţi observat că plictiseala a devenit etalonul lumii în care trăim? De pildă, ce poate fi mai descalificant pentru o carte decât să spui despre ea că e plicticoasă? La fel, cel mai trist lucru pe care o femeie îl poate spune despre un bărbat este că o plictiseşte. Un film e prost dacă, încărcat fiind de timpi morţi, are o desfăşurare prea înceată ca să nu plictisească spectatorii. Iar exemplele pot continua multă vreme. Plictiseala a devenit principala categorie estetică a modernităţii. Cu ea măsurăm frumuseţea fiinţelor care ne înconjoară, dar şi serbezimea lor. Farmecul unui om îl judecăm după uşurinţa cu care ne ajută să scăpăm de plictiseală, cum şi valoarea unei piese de teatru o judecăm după verva cu care actorii ştiu să ne ţină trează atenţia. În caz contrar, senzaţia de monotonie fadă şi previzibilă ne dă de înţeles că avem de-a face cu ceva cenuşiu şi deşart. Într-un fel, plictiseala a ajuns să fie mai rea decât boala, decât necazurile sau decât corvezile inerente vieţii acesteia. Ele cel puţin te irită sau te enervează. Plictiseala, nici atât. Şi atunci nu poţi să nu te întrebi de ce se întâmplă aşa? Răspunsul direct şi sincer este: fiindcă suntem mediocri. Fiindcă ni s-a urât cu binele, şi asta deoarece binele e întotdeauna tern, previzibil şi banal. De lucrul acesta îţi dai seama făcând o constatare simplă: suferinzii şi fanaticii nu se plictisesc niciodată. Primii, fiindcă au o durere care le absoarbe atenţia şi le mobilizează energia; ceilalţi, fiindcă au o cauză spre care îşi aţintesc mereu ochii. În ambele cazuri, atenţia le este vie, concentrată şi aprigă. Mereu sunt preocupaţi de ceva: unii de suferinţa de care vor să scape, alţii de scopul pe care vor să-l atingă. Concluzia? Plictiseala este consecinţa unui deficit de atenţie sau urmarea unei căderi sentimentale. Un om plictisit e apatic, blazat şi distrat. Nu se poate concentra prea mult asupra nici unui lucru, deoarece nimic nu-i mai poate stârni curiozitatea. A atins acel prag de tocire a sensibilităţii dincolo de care viaţa nu-i mai poate oferi surprize. Chiar acesta e stadiul în care am ajuns cu toţii. Ne plictisim de moarte deoarece am epuizat mijloacele prin care puteam până acum să ne dobândim satisfacţia. Suntem uzaţi şi obosiţi în putinţa de a ne mai simţi atraşi de ceva. Pe scurt, suntem abrutizaţi printr-un exces de stimulare şi tocmai de aceea ne plictisim. Remediul? Trăirea unei suferinţe sau asumarea unui ideal. Dar punctul culminant al plictiselii este urâtul. Când ţi-e urât, lumea capătă tenta opacă a lucrurilor nesimţitoare. Ţi se pare că, înconjurat de un ocean de indiferenţă, treci printre oameni fără ca vreunul să ia seama că exişti. Urâtul e starea supremă a singurăţii totale, senzaţia de abandon în mijlocul unui univers căruia nu-i pasă de tine. Se înţelege, accedia, cafardul francez sau spleenul britanic sunt rudele apropiate ale urâtului românesc. Toate trădează până la urmă aceeaşi criză: criza omului căruia i s-a şters sentimentul prezenţei divine.
Aristotel,
reflectând la fel şi fel