14 apr. 2009

Credinta

In viata mea de pana acum am avut mai multe atitudini fata de religie, fata de Dumnezeu. Nu stiu daca toti oamenii au trecut prin aceleasi etape dar cred ca in parte ar putea sa coincida.
De mica am fost invatata sa-mi fac cruce, sa spun "Inger, ingerasul meu","Tatal nostru" spunandu-mi-se ca asa e bine si ca ma va ajuta Dumnezeu care ma vede peste tot. Am inceput sa cred pentru ca asa mi s-a spus ca e bine de catre cei mari, care atunci, dupa mintea mea, detineau adevarul suprem...asa ca i-am crezut si am crezut: "crede si nu cerceta" era valabil.
In perioada adolescentei cand am inceput sa-mi pun probleme, cand aveam eu parerile mele foarte valoroase ( in mintea mea), ca orice adolescent care-l ia pe "nu" in brate, am devenit un fel de Toma necredinciosul, declarand sus si tare ca sunt atee. Pe urma m-am mai imblanzit si spuneam doar ca eu cred intr-un Dumnezeu al meu. Apoi am inceput cu explicatii de genul: biserica cu regulile si pacatele ei a fost o modalitate de a controla masele prin valori morale propovaduite. Mai tarziu spuneam: credinta in Dumnezeu e ca un proces de autosugestie: cu cat vei dori sa faci bine, cu cat vei face mai mult bine, te vei simti mai bine si atragi fortele pozitive asupra ta astfel incat ti se vor intampla mai multe lucruri pozitive dacat rele.
Prin facultate am inceput sa cred pur si simplu, fara sa intreb de ce, fara sa caut raspunsuri pentru existenta lui Dumnezeu. Vedeam in ideea de Dumnezeu ideea de Iubire si, implicit, ideea de Viata .
Postul Pastelui il simteam ca pe ceva purificator, chiar daca nu tineam post sau nu ma dadeam cu capul de parchet facand matanii. Nu ma duceam la marturisit, era suficient sa-mi recunosc mie insami greselile facute, sa ma rog pentru iertare pana-mi curgeau lacrimile, dar in intimitate, cu ochii inchisi, in fata mea insami si in fata lui Dumnezeu. Dupa inviere, in prima zi de Pasti , ma simteam ca si cum as fi renascut, ma simteam iertata.
Acum cred in Dumnezeu in continuare , chiar daca uneori am impresia ca ma cam uita...poate are alte treburi mai importante de rezolvat, sau poate are incredere in mine...

2 comentarii:

  1. Trebuie neaparat sa vorbesc cu tata! Sau tu cu tatal tau! Sigur nu au sarit parleazu' nici unul dintre ei?
    Ai pus negru pe alb, exact framantarea celor 2 neuroni ai mei, uneori, dar, mai ales zilele astea.
    A venit astazi la serviciu o clienta, care, cum a intrat pe usa, a inceput sa se planga: sunt bolnava, sunt necajita, si copiii mei la fel, sotul e aproape somer, eu o sa mor maine.
    Eu i-am zis (stiind ca merge la biserica) sa multumeasca pentru ce a primit pana acum: un sot grozav(il cunosc) 3 copii reusiti, o casa(de ce nu?), aprox 50 de ani de bine si sanatate. Ea mi-a raspuns: eii,domnu' , ce stiti dvs? I-am zis: bine, haideti sa stabilim contractul nostru in asa fel incat sa pice la pomana dvs de 40 de zile. Cu gura pana la urechi, i-am zis.
    A inceput sa rada, si a marturisit ca de fiecare data pleaca de la mine ff bine dispusa :)
    Crede in Dumnezeu, dar s-a lepadat de El la prima problema.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu pot sti cu siguranta ce au facut tatii nostri (atentie! :) nu am zis nici Tatal nostru si nici tatal nostru).
    Da' poate s-o fi intalnit unul din cei doi neuroni ai mei cu unul din cei doi ai tai si-or fi ajuns la concluzia asta. Ca prea imi veneau ideile repede atunci cand scriam: unde-s doi( neuroni) puterea creste...

    RăspundețiȘtergere