Jurnal

Din cand in cand ma apuca asa o stare de nu mai pot sa scriu nimic pe aici. Poate ca e lene, oboseala, lipsa de chef...nu as putea spune exact. Desi mi s-au intamplat lucruri, am citit , am ascultat muzica, am urmarit filme...Ma apuca asa o stare de nepasare...nici macar nu as putea face o corelatie :ma simt bine nu scriu sau , dimpotriva, ma simt rau, nu scriu...pur si simplu. Uneori imi vine sa sterg totul ca si cum nu ar fi existat.
Asta imi aduce aminte de faptul ca in adolescenta am avut jurnal, mult timp. Seamana intr-o oarecare masura cu ceea ce fac aici, dar nu-mi permit sa-mi scriu toate gandurile si trairile. Poate ca daca as putea as scrie destul de mult...cred. Si cum spuneam, imi scriam eu gandurile nastrusnice in jurnal, destul de detaliat. Poate ca niciodata nu am fost destul de deschisa spre ceilalti ca sa pot vorbi despre tot ceea ce gandem sau simteam, asa ca vorbeam cu mine destul de mult, prin diverse mijloace. Jurnalul era un astfel de mijloc. Era destul de eficient in autoeducatie pentru ca dupa ce trecea o oarecare perioada de timp dupa ce sriam despre ceva, faceam notatii pe marginea textului, ma certam singura, ma persiflam , imi dadeam si dreptate daca era cazul...Toate caietele pe care le-am scris(pentru ca nu a fost doar unul) am incercat ca le sigilez in scopul de a le pastra cat mai mult timp, poate chiar pana la batranete. Mai ales ca-mi dadeam si sfaturi despre cum sa ma port cu adolescentii atunci cand nu voi mai fi unul. De ce sa le sigilez? Ca sa nu mai fiu tentata sa fac observatii mereu, sau sa ma apuc sa rup foile cand imi dadeam seama ca poate am scris prea mult despre ce-i in mine.
Cu toate acestea, le-am distrus pe toate. Pe unele le-am rupt foaie cu foaie in bucati mici, mici pana nu se mai intelegea nimic din ceea ce fusese scris si apoi le-am aruncat; pe unele le-am ars...De ce le-am distrus? Poate din cauza faptului ca am vrut sa ma rup de trecut, poate ca nu ma mai recunosteam in cea care scrisesem, poate ca ele isi facusera datoria de a ma ajuta atunci si atat.
Acum , daca stau sa ma gandesc, nici nu imi doresc sa nu le fi distrus...inseamna ca am facut bine? nu stiu.
Imi amintesc acum o alta metoda a mea de a ma exprima, mai ales in probleme dificile sau cand ma enerva cineva: scriam scrisori catre diverse persoane carora aveam sa le comunic diverse ganduri sau idei de-ale mele. Scriam in ele absolut tot ce-mi trecea prin minte, tot, ca si cum i-as fi vorbit persoanei in cauza, fara sa cenzurez nimic, fara gandul ca as putea supara pe cineva. Sigilam plicul, puneam scrisoarea intr-un loc pe care il stiam doar eu, iar dupa ceva timp, rupeam scrisoarea cu totul, fara sa recitesc. Cred ca e o modalitate buna de a da afara nervii reprimati, mai ales daca persoana care cauzeaza nervii e un sef...Imi aduc aminte ca am scris odata o astfel de scrisoare dar dupa ce-am distrus-o mi-am dorit sa fi trimis cu adevarat scrisoarea...eram curioasa care ar fi fost reactia.
Si uite asa, stateam si ma gandeam daca sa sterg tot ce-am scris pe-aici sau nu...Nici nu am curaj sa recitesc ce-am scris in unele texte de acum cateva luni. Nu stiu daca ma mai regasesc exact la fel. Cu siguranta nu mai am aceeasi stare. Ma simt mai bine. O fi de bine, o fi de rau...eu si eternele mele indoieli.