Astazi am sa merg sa-mi scot noul card de identitate. Pe el o sa apar cu noul meu vechi nume...adica "numele de domnisoara", cum se spune...adica sunt iar domnisoara? ha, ha, ha! nu mai sunt de ceva vreme, desi unele persoane tot mi se adreseaza cu apelativul acesta (de vina o fi fizicul meu "impozant").
Ar fi trebuit sa-l schimb de prin februarie, insa am tot amanat. Bine cel putin ca nu am luat amenda; numai bucuria asta nu am avut-o.
Ce caraghios o sa fie la scoala cand ma voi prezenta, voi semna cu alt nume. Confuziile, scuzele unora, explicatile cerute de unii, nedumeririle altora...cu toate ca multi deja stiu noua mea stare civila, discutiile sunt inevitabile odata cu schimbarea semnaturii. :) Eiii, nu-i nimic , trece si perioada asta, ca toate celelalte. Chiar si fericirile au un sfarsit(poate se consuma cel mai repede in viata noastra)!Ce sa mai spun de tristeti...doar ca noi le dam o mai mare amploare. Chiar, de ce oamenii se gandesc la tristeti si vorbesc mai mult despre ele, in timp ce bucuriile sunt lasate sa treaca in umbra. Nevoia de compatimire in cazul suferintei si incapacitatea celorlalti de a fi la fel de receptivi in cazul bucuriei? Intotdeauna oamenii au fost mai deschisi sa asculte suferinte decat sa inteleaga bucurii...nici nu au rabdare cand e vorba de impartasirea fericirii(sau ce-o fi ea, ca stare de bine). Cred ca si tristetea, suferinta este o voluptate a fiintei umane ;poate de o intensitate mai mare decat chiar bucuria. Iar ma apuca...gata! ma imbrac si plec sa-mi iau un card de identitate nou nout. Sunt curioasa cum oi fi iesit in fotografie. Sper ca nu am tinut ochii prea deschisi si ca nu am iesit prea neagra din cauza bronzului... :) voi vedea , spuse orbul.
-"Chiar, de ce oamenii se gandesc la tristeti si vorbesc mai mult despre ele, in timp ce bucuriile sunt lasate sa treaca in umbra?"
RăspundețiȘtergere-Ilie Cleopa spune că este o formă (una din cele multe) de manifestare a mândriei (mai exact "să-ţi plângi de milă" în genul..."ehei, prin câte am trecut eu, ce ştiţi voi?")
Da, ar putea fi vorba de mandrie, desi nu am privit lucrurile asa niciodata. Ceva de genul razboinicului care se mandreste cu toate cicatricile pe care le are. Sincer as prefera o viata banala, linistita, fara motive de mandrie(in sensul de care vorbeam, ca rezultat al suferintei)cu riscul sa am parte de atatea fericiri incat sa nu poata ceilalti nici sa le asculte, dar sa le mai si inteleaga. :) Dar socoteala de acasa nu se potriveste aproape niciodata cu cea din targ.
RăspundețiȘtergere"Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse ...”
RăspundețiȘtergereSf. Ambrozie de la Optina
Se pare ca si eu as fi vinovata de ceva (uneori cam multa) "mandrie ascunsa" :)
RăspundețiȘtergere