Darurile noastre

Daca din toate florile primaverii ar mai iesi macar cate inca una, daca din fiecare floare de pom ar iesi cate un fruct, daca nu s-ar irosi niciuna, apoi din cate o samanta, un sambure ar iesi cate un pom...
Daca polenul florilor ar da nastere valurilor de flori pe care le poarta in el ...ce bogatie si frumusete de natura am avea! mai frumoasa decat este. Frumusete pe care nu stiu daca ochii si inima noastra ar putea sa o cuprinda in adevarata splendoare. Incerc sa-mi imaginez...atata culoare si viata!
Tot la fel si omul, tanar fiind, isi arunca-n vant cu dezinvoltura, polenul, capacitatea de a deveni, irosind ceea ce ar putea sa fie, din incapacitatea de a vedea in el ce ar putea sa fie sau din comoditate. Daca oamenii ar putea sa vada ce ar putea sa devina, daca ar putea sa-si vizualizeze cat mai clar potentialul...daca ar constientiza existenta unica si irepetabila a fiecarui individ, poate am pune mai mult pret pe ceea ce suntem.
Tineretea se scutura, la fel ca si polenul. Potentialul neexploatat se duce, se risipeste, darurile oferite fiintei umane nu raman vesnice ci sunt trecatoare: imbatranim, ne ofilim, murim. Posibilitatea de devenire revine altora care la randul lor o folosesc sau o risipesc. Viata ni s-a dat ca sa o valorificam. Ne-am nascut cu o bogatie de simturi, cu capacitatea de a gandi...nu trebuie sa ne irosim ceea ce avem: un trup si simturile, o minte si capacitatea de a gandi, sentimentele...
Cele mai inexplicabile daruri mi se par sentimentele, mecanismul, spontaneitatea lor. Gandirea tine de logica de rationamente, de inlantuire de elemente, de aceea stii sau vrei sa stii. Dar sentimentele? Poate decurg din gandire iar legatura dintre ele nu o putem vedea prea clar sau deloc, tinand de subconstient.
Ne avem cu adevarat pe noi pentru noi si pentru ceilalti. Sa vedem in noi ce putem fi, sa vedem in ceilalti ce pot fi.