"Diavolul linistit"

"De ce e oare Dumnezeu atat de searbad, de vlaguit, de putin pitoresc? De ce-i lipsit de interes, de vigoare, de actualitate, si de ce ne seamana atat de putin? (...)
Ne vom intoarce fata catre Diavol? Dar nu vom sti sa ne rugam lui: sa-l adoram ar insemna sa ne rugam introspectiv, sa ne rugam noua. Nu te rogi evidentei: exactitatea nu este obiect de cult. Ne-am investit in dublul nostru toate atributele si, pentru a-l impodobi cu o parelnica solemnitate, l-am invesmantat in negru: vietile si virtutile noastre indoliate. Inzestrandu-l cu rautate si cu perseverenta, calitatile noastre dominante, ne-am dat toata osteneala sa-l facem sa fie cat mai viu; fortele noastre s-au istovit faurindu-i imaginea, zamislindu-l ager, saltaret, inteligent, ironic si, mai ales, meschin. Rezervele de energie de care dispuneam pentru a-l fauri pe Dumnezeu se reduceau la nimic. Atunci am recurs la imaginatia si la putinul sange care ne mai ramanea: Dumnezeu nu putea fi decat rodul anemiei noastre: o imagine tremuratoare si rahitica. El este bland, bun, sublim, drept. Dar cine se recunoaste in acest amestec mirosind a apa de trandafiri si izgonit in transcendenta? O fiinta fara duplicitate nu are profunzime si mister; ea nu ascunde nimic. Doar impuritatea e semn al realitatii. (...)
Pentru ca e plin de viata, Diavolul nu are niciun altar: omul se recunoaste prea mult in el ca sa-l adore; il uraste cu buna stiinta; se repudiaza si intretine atributele saracacioase ale Lui Dumnezeu. Dar Diavolul nu se plange si nu aspira sa intemeieze o religie: nu suntem oare aici ca sa-l ferim de inanitie si uitare?"
(Emil Cioran, Tratat de descompunere)