"Nu pot sa-l suport..."

Eu ma consider o persoana rationala, discreta si cu mult bun simt. Nu dau peste nimeni, nu intreb mai mult decat mi se poate raspunde. Stiu care sunt limitele . Daca am curiozitati cu adevarat, aflu fara sa deranjez sau chiar cu riscul de a deranja, dar fara sa supar. Prin firea mea insa, eu nu fac gafe. Daca pare vreodata ca fac vreo gafa, atunci nu e ceea ce pare pentru ca e un mod de a spune intentionat ceva, sub forma unui accident. Sii...oups! mi-a scapat!
Astfel, chiar atunci cand stiu lucruri, nu las sa se vada ca le stiu, pentru ca tocmai daca lasi sa se vada ai putea sa deranjezi. Mai bine taci si lasi la latitudinea celui din fata ta daca sa spuna sau nu ce-l deranjeaza sau ce are pe inima. Eu sunt o buna ascultatoare si o persoana de la care se poate obtine o parere sincera, chiar cu riscul de a deranja.Oricum, de obicei nu deranjez decat daca vreau pentru ca sunt destul de diplomata sa spun lucruri chiar neplacute , intr-o forma frumoasa. Am si replici mai dure cu care ori intentionez sa supar ori sa atrag atentia asupra unei probleme pe care colocutorul se pare ca n-o vede nici cu telescopul.
Si uite asa, ascultam ieri pe cineva, o persoana de sex feminin care imi povestea niste lucruri incredibile...pentru mine, cel putin.
Cam ce zicea: e casatorita de cam douazeci de ani, locuieste cu sotul si cu copilul si ma invidiaza pentru curajul de a divorta...zdrang! ma uit la ea ca broasca-n rapa si nu prea inteleg. Din cate stiam eu, divortul nu e ceva de invidiat.Si apoi, n-a fost curaj, a fost o hotarare logica pe care am luat-o, raportandu-ma la o stare de fapt.
Si-mi zice:"Crezi ca eu nu as divorata?" Raman interzisa. Pana atunci nu spusese nimic despre asta. Stiam ca are ceva probleme, dar discreta, n-am intrebat, chiar daca stiu. Acum ca venise contextul meu cu divortul avea curaj sa vorbeasca.
"Da! Nu pot sa-l suport pe sotul meu!" spune cu o patima de m-a bufnit rasul, nu m-am putut abtine. Mi se parea o situatie nu doar comica, ciudata, dar si lipsita de orice logica...pentru mine.
"Si ce te impiedica?" o intreb nedumerita, dupa ce ma opresc din ras. Oricum, observasem ca se cam botise din cauza rasului meu.
"Pai am un copil si nu am siguranta locului de munca." zice ea foarte natural, de parca explicatia ar fi trebuit sa ma dea pe spate, fara sa mai pot spune ceva.
"Tu esti normala la cap?" intreb si ei i se parea ca da...
Dupa mintea mea, explicatia nu sta in picioare. Si, ca sa ma socheze si mai tare, zica ca de fapt ea nu il mai suporta nu de azi de ieri ci de 13-14 ani, de cand copilul avea cateva luni...Am crezut ca ametesc. Pai, mai femeie, iti ingropi viata cu proprie stiinta...doar din cauza ca ce?...nu stiu, nu-mi pot explica! Poate se multumeste cu foarte putin .
Astfel am ajuns la concluzia ca unele femei accepta aproape orice, chiar sa fie nefericite o viata, pentru un statut. Probabil sunt si barbati care se complac asa, exact cum e situatia sotului ei (ca doar el nu-i multumit cu o femeie nemultumita langa el, mai ales ca el este sursa nemultumirii ei).
Oare sunt eu anormala ?